Oleacă de Nemurire... cu Femeia de Scris (XIV)

Oleacă de Nemurire... cu Femeia de Scris (XIV)
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Şi uite aşa-i desenez pe rotula stângă: "În inima pădurii de salcâmi/ stătea cu fruntea pe genunchi/ ca o eternă aşteptare"//... Şi uite aşa-i desenez pe rotula dreaptă: "Am să mă duc la tine tocmai atunci/ să înţeleg şi eu ce înseamnă/ şi cât de frumoasă e noaptea picioarelor lungi"//... Şi uite aşa-i desenez pe gleznele-i şi pe pulpele-i para/fine: "Vine Marele Somn! vrei şi tu să te culci?/ vrei şi tu să adormi lângă sufletul meu?/ să visezi cum că eşti dreptul ochiului stâng,/ stângul ochiului drept?... doi de tu, doi de eu?!//... Vine Marele Somn! oare sunt ostenit?/ oare merit să dorm cest adânc mai adânc/ decât orice adânc?... să visez cum că sunt/ stângul ochiului drept, dreptul ochiului stâng?"//... Sigur că da! Nu?

Mă opresc preţ de câteva respirări. Întunericul metalic şi blând din ochii femeii cu picioare de scris mă perforează hipnotic, persuasiv, definitiv şi fără posibilităţi de tămăduire. Nu mai plânge. Oare nu mai are lacrimi? Oare o fi plâns destul pentru răscolirea pe care i-am a/dus-o în suflet, iar acum îşi pregăteşte alte şi alte lacrămi pentru ce va fă să mai fie, dacă va mai fi? Dar pe tălpi? Ce cuvinte să-i scriu pe tălpile-i la fel de fine, chiar dacă umblă desculţă prin salcâmii de atunci şi de acum? Da... am găsit ce să-i scriu. Îi scriu unul dintre cele mai frumoase poeme ale Universului ne/cunoscut, poem pe care l-am citit de o mie şi una de ori în volumul "O viziune a sentimentelor", de Nichita Stănescu:  "Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul?"//...

Sigur că da! Şi-i scriu şi un sărut, primul sărut, cel mai frumos sărut...! Şi recitesc poemul! Şi-i recitesc şi primul sărut, cel mai frumos sărut...! O dată, de două ori, de trei ori...!... Şi, tot citindu-i şi recitindu-i, încep să văd cum se dematerializează, cum se face aşa, ca un abur pe Valea Zimbrului, şi cum intră în rochia-i fără sfârşit... şi cum începe să se înalţe şi să treacă prin fereastra cu muşcate, pe deasupra oleandrilor de pe prispă, spre încolo, spre răsăritul răsăritului, departe, şchiopătând, şchiopătând... înspre Ieslea Aceea... parcă!... Şi tot uitându-mă după ea, cu toate mâinile întinse după înălţarea ei, după absenţa ei, din ce în ce mai mult după absenţa ei... mă re/trezesc în grâu, în poiana cu volburi şi cicori, cu braţele întinse spre fata care doarme şi care seamănă leit cu ea, femeia manuscrisă Atunci...! Îmi şterg ochii de-o lacrimă trecută prin păienjenişul cestui cutremurător şi straniu ne/verosimil şi...!... (Să vezi!)

Divina Tragedia, Colecție

NEC PLUS ULTRA, Colecție

Citit 661 ori Ultima modificare Duminică, 21 Aprilie 2024 18:24

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.