Deschid "Ce zgomot face cântecul când moare" la pagina 44. Înghit întru-un fel de sec, simt că mi-i de iască esofagul, dar îndrăznesc. Aşa, cu voce aproape pierdută. Aşa, cu-n ochi în carte şi cu-n ochi la doamnă. Să văd şi să-i "gust" reacţia. Să ştiu de ce şi cum să mă feresc. Aşa-i "torc" aproape de ureche un "Descântec de vreme rea". Şi mâţa ciuleşte urechile. Chiar şi căţeaua mă priveşte şi parcă-mi face semn că-i bine, că n-am ce să păţesc, de parcă ar cunoaşte-o pe Iolanda Cremene, autoarea acestei poezii.
Cam aşa zic: "Bate vântul frunzele pe vale./ Unde mai găsesc iubirii tale/ loc de legănare, loc de joacă,/ să întindă mâinile, să tacă?// Îmi aduc aminte... Se aude/ cum făceam (din clisă) paparude, cum ploua şi ne strigau afară/ flori de câmp şi lemne de vioară.// Aşteptam până răsare luna,/ să ne dăm de-a dura totdeauna.../ răsărea din ochii tăi de fată,/ bată-te norocul, să te bată!// Greierii cântau la drumul mare.../ (hoţii le furau din buzunare)... Cântecul de greier nu se teme,/ căci îl mută moartea-n crizanteme.// Şi doar frig şi dor şi lemne ude./ Vara a rămas în paparude.../ Ce mai plouă, Doamne, ce mai plouă!/ Şi tu plângi cu mâinile-amândouă.// Bate vântul frunzele pe vale./ Unde să fac loc iubirii tale?.../ N-am loc, dar am inimă curată!.../ Bată-te norocul, să te bată!"... Tac. Linişte. Ce linişte s-a lăsat în parcul Libertăţii! Hatmanul nu mai suflă. Mâţa şi căţeaua se uită la mine exact cum aş vrea să se uite şi doamna. Dar, nimic. Nici o reacţie fizică. Nici o reacţie chimică. Nici o vorbuliţă. Nici un sictir. Parcă-mi vine s-o apostrofez cu "hei, tanti, cocoană, femeie, ghiauro, impertinento, tăcuto, frumoaso, sexy/fato, inginero, miştocaro, splendoareo... ciripeşte ceva, că-mi pârâie mura-n carcasă şi mă scapi mortăciune-n public!"
Da, categoric, muierea asta-i sărită ori o ţine-n curbura pectorală de eu(l) meu sfâşiat de draci, părăginit de Uitare! Mă apropii de urechea-i aurită, poate-o scot din ţâţâni, poate-o determin să mă trimită-n evul embrionar, poate-mi trânteşte-un scuipat în felinare... numai să nu mă mai trateze ca pe-un rapalău, ca pe-un răpănos, ca pe-un linge blide, ca pe-un sărăntoc pomanagiu!... Mă apropii de urechea-i scumpă şi-i vâr cu tremur şi teamă câteva cuvinte pe timpan: "Doamnă, vă rog din tot sufletul, spuneţi-mi de ce mă tocaţi cu tăcerea asta criminală?"... Şi-mi retrag botul de la urechea-i externă. Iar tăcere. Gata, crapă mura-n mine!... Nu, nu! Văd cum îi cade o lacrimă pe fotografia de pe ecran. Mă uit la poză... şi înlemnesc!... (Stai să vezi!)
