Da, şterg gemuleţele lucarnelor... şi începe să se vadă mai bine! Detaliile-s dintre cele în stare să-mi tulbure constituţia fizică şi sufletească! Sigur, şi dumneavoastră aţi umblat haihui prin podurile personale ori ale altora! Şi, desigur, nu cred că nu v-a cotropit frica de necunoscut, frica ne/justificată de clar/obscur, frica de mister, de vechi... de tot ce nu este, dar se aude... de tot ce este, dar nu zice nimic!... Da, nu-s adversarul/duşmanul tăcerii, însă tăcerea din pod miroase a linişte mai mult decât sepulcrală, dezleagă idei şi imaginaţii dătătoare de rece-n sânge şi-n oase, desfăşoară senzaţii tari şi îndeamnă la cruci in/utile, sporeşte spaima, dar şi cutezanţa cercetării! În dimensiunile cestui spaţiu, timpul hohoteşte-nţepenit în multe şi alandala şi diverse substantive vii şi moarte, aşezate, ori la-ntâmplare! Fireşte şi de ne/înţeles, trebuie să fie şi niscaiva fantome prin ist calabalâc destul de fioros, însă şi interesant pentru-n aventurier (ca mine) într-o straşnică lume a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte!...
Da, sigur că da! Alaiuri şi alaiuri de fantome îmi trec prin toată alcătuirea-mi curajoasă şi prin obiectele date uitării în podul cestei case cu trecutul prezent în jurul meu iluminat crepuscular, ca-n basme, ca-n filme cu buni şi răi pregătiţi să facă Lumină!... Da, fantomele tuturor ţăranilor care au ridicat această casă din pământ, cărora le-au ruginit liniile vieţii şi liniile iubirii din toate podurile palmelor lor pogorâte-n pământ! Şi, din diedrul nord-estic al cestei scene memoriale, dinspre pânza colbuită a unui paing imemorial, aud murmurare: "Pe linia vieţii din palmele voastre/ alunecă sarea, alunecă grâul,/ toţi sunteţi bolnavi de globule albastre,/ de piatra pe care o spală pârâul!// Iar singurătatea vi-i cal de povară,/ vă umblă prin poduri stafii elegante;/ să ajungă pământul nu vreţi de ocară/ când sufletul vostru se mută în plante!// Şi trec peste voi, amăgindu-vă anii,/ cristale de brumă şi boabe de rouă;/ prea/sfinţii contabili vă numără banii/ în loc să vă spună de ce nu mai plouă!// Nici sarea, nici slova, nici lacrima nu mi-i/ străină de tot ce sunteţi fiecare/ pe linia vieţii, prin spatele lumii/ şi cât se mai poate cu lumea-n spinare!"//... Da, ca-n basme, cum ziceam adineaori, mi se face părul măciucă, mi se suie inima la gât, clănţănesc, îmi vine s-o strig pe bunica, ori pe ţaţa Ioana... însă nu mai am cuvinte! Corzile glasnice-mi sunt sleite, ţepene! Nădăjduiesc să apară Ceva, Cineva mai Mare... dar nici de-a naibii nu-mi vine să mă dau jos din pod!... [Stai aşa!]
