Da, da, sigur că da... "La Început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul"!... Cuvântul! Ordinea cuvintelor date! Şi ordinea cuvintelor luate! Şi ordinea cuvintelor uitate! Şi ordinea cuvintelor frânte! Şi ordinea cuvintelor drepte! Şi frumoase! Şi urâte! Chiar şi ordinea cuvintelor dezordonate!... Sumă de cuvinte văzute şi nevăzute, auzite şi neauzite, curate şi murdare, veşnice şi eterne, amare şi dulci!... Cuvântul "popă" se apropie de cuvântul "preoteasă" şi încep împreună cuvântul "plâns"! Cuvântul "enoriaşii" pornesc (şi ei) cuvântul "lacrimi"!... Doamne, ce legătură între cuvinte! Numai eu, biet cuvânt fără nume, îmi reprim orice pornire, îmi ronţăi apatia încolţită din sentimentul acut al vinovăţiei rămase fără pedeapsă, al păcatului iertat, al neputinţei totale în faţa cestei toleranţe incredibile!...
Mă apropii de preot şi de preoteasă şi le spun despre "Purificare": "A ultima oară ninsorile lunii/ îţi lasă pe rochie fluturi imenşi./ Cămaşa de forţă-şi dezbracă nebunii/ şi fug să se-mbrace în flori de măceşi.// Tu stai şi priveşti (rătăcită pe Mare)/ departe(le) lor rătăcit în apus./ Răspunde-mi: de ce a fugit? oare care/ (din ei) pot fi eu Crucifix ori Iisus?// Aşteaptă străpunşi cu secanta lunară,/ sărută iluzii muiate-n cianuri/ şi parc-ar muri pentru ultima oară,/ să-i plângă măceşii aprinşi în păduri.// Scădere în Timp? Nu, o simplă cădere/ de frunză pe Spaţiu! Aproape(le) dor/ e singurul semn că departe(le) cere/ o scară pe care să pot să cobor.// Ce lungă e trena, ce mulţi-s nebunii/ a ultima oară veniţi mai întâi/ să-ţi facă Duminici din zilele Lunii/ şi Marea Mariei din Lacrima lui!"... Nu?
Doi consilieri se duc în biserică şi aduc o cristelniţă uriaşă. Fiecare credincios vine lângă vasul de botez şi plânge cât vrea, cât ştie şi cât poate. Încet-încet, ca o ploaie a milei, plânsurile umplu cristelniţa. Sus, tocmai pe turla bisericii, ca un trimis special al Poeziei Poe, apare Corbul Niciodată şi-ncepe să croncănească sibilinic: "Totdeauna!" "Totdeauna!"... Toţi sfinţii se dau jos de pe pereţi şi ies din biserică. Fiindcă, parol, iată, dinspre Genuni/Necunoscut, doi arhangheli se apropie şi poartă pe umeri "Ţârcovnicul de Aur"... statuie a mântuirii, simbol al purificării, ofrandă a Celui cu Centrul peste Tot. Preotul primeşte sacrificiul şi rosteşte peste mulţimea consternată: "Am să ajung cel Cezar până când/ ce e al meu va fi numai al meu.../ (jocul e trist şi zarul e rotund).../ Ce ochi albaştri are Dumnezeu!"... În fiecare zi, dacă treci pe lângă biserică... (ori pe deasupra, ori prin, ori pe sub)... un ţârcovnic de carne şi oase propovăduieşte/predă enoriaşilor Cele Zece Porunci!
