În fiecare zi, ca într-un ritual sacru/magic respectat cu străşnicie, mă ia de mână şi mă duce Acolo. Drumul ne suportă cu bucurie greutatea şi şoaptele, mai ales ale ei. Drumul trece printre ultimii arbori schilodiţi şi trişti şi uitaţi ai civilizaţiei digitale. Drumul nu vrea să nu mai mergem pe el, nu vrea să nu ne mai ştie (zi de zi) de-a lungul ducerii şi întoarcerii sale nemişcate. Drumul acesta a devenit un „sine qua non”, un component al vieţii şi al morţii sale, al vieţii şi al morţii mele. Mergem cu paşi egali. Ea poartă rochie întunecată, lungă până la naştere. Ea poartă o rochie fără sfârşit, pot spune. Ea se uită o clipă la mine şi începe să-mi spună încet, cu tremurare-n vocea-i de căprioară neagră. Şi eu încep să aud:
„Sunt unele păsări care mor în drumul spre casă. Buldozere idioate le adună în mari grămezi de lux. Nişte maşini urâte le cară într-un loc anume, fără nume. Curăţenia a fost întotdeauna o activitate frumoasă! - zic trecătorii nervoşi, şi bat din palme... însă fiecare lux se stinge de milă... şi se întunecă geamul spre lume.
Sunt unele păsări lovite în cuiburi, lovite cu pricepere şi talent sălbatic/mortal chiar în timpul cântecului, deoarece deranjează noaptea şi ziua re/publică, fac mizerie în pădure, tulbură zgomotele şi hărmălaia oamenilor în alergătură spre zadar. Trebuie ucise aceste păsări. Trebuie ucise chiar cu preţul vieţii. Trebuie pază şi capcane peste tot. Nimeni nu poate să mai îndure.
Şi alte şi alte păsări, până la ultima pasăre, până la ultima pană, până la ultimul tril, sunt date afară din lume sau sunt închise frumos (?) în colivie, să se laude şi să se fălească păsărivorii cu buldozere idioate, când se întorc de la minunata lor activitate, şi mănâncă ouă de lebădă şi friptură de ciocârlie, şi povestesc ce curat au făcut în lumea asta pustie.
În fiecare zi, în fiecare clipă, din ce în ce mai rare şi mai puţine păsări se văd în copaci, pe sârmă, în cimitire, în văzduh şi pe apă. Păsări din ce în ce mai triste şi încremenite în căldură şi în frig. Buldozerele înaintează triumfal, sacadat şi metodic, apocaliptic, indiferent. Vorbe amare şi dure se aud (pe drumuri) despre mirare şi despre iubire. Doamne, doamne, câtă complezenţă şi ură, câtă alergare nebună după nimic!”
Căprioara neagră tace. Eu nu-s în stare să articulez nici un cuvânt. Tace, dar o ascult (în fiecare secundă) prin lumina murdară a timpului prezent, dar şi prin întunericul bolnav al timpului digital. O ascult. Fiindcă-i profesoara mea de Limba Română, doamna Geta Teodoru. Amintirea ei. Vie!... Țărnă Ușoară, dragă PROFESOARĂ!