Sigur că da! N-am cum să te uit! După câte mi-ai făcut, n-am voie să te scap din re/vedere! Am avut mare noroc, totuşi, că am reuşit să mă smulg din ghearele şi din mrejele tale devastatoare! Că, altfel, cine ştie în ce hal ajungeam! Vreau să cred că am ieşit aproape teafăr din încurcătura cu tine, că voi încerca să-mi aşez „faţada” la locul ei, voi declara/deschide recurs la indiferenţa ta, ca să nu-i spun nesimţire! Nişte în/juraţi părtinitori au considerat-o nevinovată, ba chiar au fost de acord şi cu daunele morale cerute de tine, fără nici o ruşine, atunci! Ţi-aduci aminte, da? Ca să nu zici că nu te-am prevenit, iată, pe scurt, despre ce-i vorba-n ceastă cale de atac!
Lunatic şi bătut de lună, nobil şi dur ca diamantul, treceam în jos, către nisipuri, treceam în sus, spre începuturi! Tu, acadea aeriană, umblai pe burtă cu amantul care mânca sticleţi cu pene şi flori de câmp cu tot cu fluturi!
Şi n-aveai timp de bună ziua! Şi n-aveai timp de bună seara! Mă confundai cu şanticlerul care-ţi furase butelia! Încremeneam pe carosabil, iar vântul îmi fuma ţigara! Amantul tău hlizea ca prostul, punându-şi invers pălăria!
Te agăţai de el, meschino, ca toporişca de ciotârcă! N-avea nimic mai sus de umeri, însă avea ceva în bancă! Era în stare să te poarte ca pe-un cucui, ca pe o vârcă pe şoldurile unei vite când o surprinzi belea şi mancă!
Degeaba ţi-am citit „La steaua”, „Memento mori”, „Evocare”... şi te-am pârât pe la prieteni... şi te-am făcut de râs în urbe! Ziceai că-s fără perspectivă, nimic în stat şi în mişcare, că-s rază care socoteşte indiferenţa unei curbe!
Am vrut să-ţi sparg un colţ de minte! Am vrut să te înscriu în cercul terorizat de matahala libidinoasă şi obscură! Dar tu, ciovică eronată, te crezi cercelul unui Hercul care desparte-n trei silabe un lup... şi scuipă în prescură!
Ţi-aş spune: fă, lua-te-ar naiba!... mâncaţi-aş zilele şi ochii!... Dar sunt un suflet incurabil şi sunt pacific în idee! Caut în van, printre secunde, printre cuvinte, printre rochii! Găsesc (din tine) doar o umbră şi numai câteva tuleie!
De ce te uiţi aşa la mine, parc-am ieşit din patru gherle, parcă-s ciumat, parcă am lepră, parcă-s celebru, parcă-s fante? Am fost, cel mult, întotdeauna, pescuitorilor de perle, prilej de vis şi de friptură, de an/Lumină, de an/Dante!
Ştiu, nu mă vrei! Şi ştiu prea bine: îl vrei pe cel ce papă fluturi, poartă cercei, n-are silabe, dar pentru care nu-i a bună!... Eu plec în jos, către nisipuri! şi plec în sus, spre începuturi, nobil şi dur ca diamantul, lunatic şi bătut de lună!
Pentru indiferenţa ta, eu n-am să cer daune morale în lei! Eu am să cer Instanţei conduse de Preşedintele Statelor Unite ale Poeziei să te oblige să înveţi urgent „La steaua” lui Mihai Eminescu! Şi pe dinăuntru, şi pe dinafară! Parol!