În fiecare zi, cam la aceeaşi oră, îl văd trecând spre Cimitir, prin dreptul fostului Bandajatul. Trece cu pas vioi, puţin aplecat către faţă, cu haine sărăcăcioase şi cernite, c-o desagă pe umăr, cu părul lung până la omoplaţi. Şi scoate fum. Mult fum de tutun ieftin. Nici de-al naibii nu dă ţigara dintre buze. O aprinde şi-o ţine aşa... trage din ea continuu... zici că-i burlan de locomotivă clasică. După cât îi de hotărât, se duce undeva, la sigur. Îl opresc şi-l întreb unde merge. Şi-mi spune că merge chiar la Cimitir. Îl rog să mă ia şi pe mine. Că vreau să văd ce face. Şi mă ia.
Acolo, se opreşte lângă o cruce şi începe să declame rar, clar, emoţionat şi emoţionant, fără poticneli, cu lacrimi discrete şiroindu-i pe obraji, până jos, pe moviliţa numită mormânt. Exact aşa declamă şi exact aşa se aude: "Supt plapumă, Săracul stă ghem şi meditează: e Viaţa pe sfârşite şi Luna la amiază! Iar eu, culegătorul de pulbere şi praf, mai bine-aş fi cutremur, gheţar, sau batiscaf! Mai bine-aş fi zăpadă, sau cuc, sau mânătarcă! Balenă, sau silabă de urs, măcar, sau Parcă! Sau ţurţure, sau vale, sau deal, sau gaz metan... decât în halul ăsta de individ uman!/ N-am vrut, ferească Domnul, vrun cerc fără măsură! Să stau cu capu-n traistă, cu inima la gură! Dar... (ce folos?!)... când Mâine este deja Trecut, iar Astăzi îmi răstoarnă imaginea pe scut?!/ Am zis, odinioară, să tai Pierpătratul... căci Raza nesimţită mi-ncercuia păcatul! Să spânzur Doipierul, fiindcă era prea lung Sfârşitul vrut, la care nu pot să mai ajung!/ Bă, ieşi puţin din Tine!... striga la mine Aia cu plete lungi, cu timpul Trecut prin doamna Maya...!... Fă, dragă Eleato, nu crezi că e nedemn un Eu pe dinafară, bogat şi cal de lemn? Mă pălmuieşti? Mă bâzâi că sunt Heracleitic şi-i strâmbă geometria în Spaţiul Mioritic?... Fii blândă, păpuşico, deşteapto, inginero!... Mă simt un Pi de-a lungul şi latul unui Zero!/ Supt plapumă, Săracul stă ghem şi meditează: e Viaţa pe sfârşite şi Lacătul pe Rază!... Dar eu mă văd pe mine uitându-mă la mine şi îmblânzind Ecouri şi Fulgere străine!... Cresc aripile Tainei şi putrezeşte Cina!... Sunt iarbă până unde a ostenit Lumina!"
Mă uit atent pe braţele crucii. Şi citesc: "Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu, Geta Teodoru"… profesoară de Limba Română!... Căprioara Neagră!... Şi pe cel care a re/citat îl cheamă Celălalt Eu!... Şi zice că ea, Ne/Fiinţa din mormânt, l-a învăţat Aşa!... NEC PLUS ULTRA!
