Astăzi, după cum ţi-am promis ieri, nu pot ajunge la tine. Ştiu că ai făcut pui cu smântână şi baclavale, borş-flăcău şi poale-n brâu, lichior de ridichi negre şi tinctură de baraboi…ştiu că te-ai pregătit pe măsura importanţei acestei întâlniri aşteptate de atâta vreme şi timp, ştiu că va să verşi lacrimi torenţiale, va să mă pârăşti la popi şi la icoane…dar nu pot veni. Nu pot, pentru că sunt bolnav. Sunt plin de draci şi de scârbe. Draci de toate mărimile şi gusturile, draci normali şi de sex opus. Scârbe pentru toate buzunarele şi poftele, scârbe verticale şi orizontale, chiar şi scârbe înclinate. I-am luat şi le-am luat din autobuz, din autobuzul 9, mai exact. După ce vei citi aceste rânduri, sunt convins că îmi vei acorda clemenţă şi mă vei ierta, nu cred că eşti în stare să renunţi aşa uşor la mine, mai ales că n-am curaj să părăsesc sistemul ori să pun mâna pe ciomag!…
Mă sui în autobuzul nouă, ieri, pe la ora când cucoanele scot câinii la plimbarea matinală pentru eliminarea nevoilor metabolice în pofta noastră de educaţie şi curăţenie generală (deja mă umple greaţa), mă înţepenesc într-un colţ (am mult de mers până să ajung pe Domnească 68) şi încerc să fac faţă gregarului omniprezent şi omnipotent, inexorabil şi agresiv…
O doamnă (Doamne, ce doamnă!) scoate telefonul, îl repede la ureche şi începe să vorbească tare. Să urle, adică. Vreau să cobor, să urc în alt autobuz, dar e aglomerat şi sper să înceteze zbieretele femeii aprinse la aparat. Nici vorbă, parol! Până în staţia de la Universitate, stimabila urlătoare (îmbrăcată după ultimul răcnet aiuritor, cu alifii şi deodorante de-un deget pe substantivele derme şi exoderme) i-a turuit grongănitoarei din partea cealaltă a satelitului cam câte scaune a avut nepoţelul său astă noapte, cum a studiat ea culoarea şi consistenţa acestor scaune, cum şi cât şi în ce a pus deoparte pentru analize, cu câtă grijă şi ceaiuri şi buline şi cântece şi descântece s-a năpustit ea asupra temperaturii care a îndrăznit să-i atace indispensabilul "uric"!…Unii ascultau foarte curioşi, alţii îşi acopereau urechile, unii au încercat s-o oprească, alţii au coborât înjurând şi lămuriţi…dar cucoana, nici gând: rezistentă ca o Plevnă, s-a dat jos şi a dispărut urlând la telefon prin omăt!…
Te rog frumos, păstrează şi mie nişte poale-n brâu! Da?
