Ultima dată l-am văzut într-o dimineaţă de duminică. Slab şi slăbit, cu ochii albaştri trecând prin lucruri, prin vreme şi prin timp, cu mâinile gata de sărutare şi semn de revedere, stând pe marginea patului, cu un fel de lehamite şi resemnare pe faţă, parcă voind să-mi spună ceva nemaipomenit, ceva nemaiauzit, ceva surprinzător…dar tace…
Zic ce se zice la plecare, la despărţire…şi mă grăbesc să prind cursa de şapte şi jumătate. Ajung la şosea, este foarte frig, dar nu-i zăpadă multă. Şi aştept. Şi aştept. Şi nu vine nimic. Şi nu se vede nimic în zare. Şi îngheţ corespunzător. Şi mă iau nervii. O oră, două, trei…nimic. Uitasem că-i prima zi din ianuarie şi că-i posibil să nu circule niciun automobil. Nu trec decât pâlcuri-pâlcuri de ciori dintr-o parte în alta a cerului indiferent şi plumburiu. Trebuie să iau o hotărâre. Şi iau. Mă întorc. Mai stau oleacă acasă…şi încerc mai târziu, poate-poate…
Îl găsesc tot acolo, pe marginea patului, brusc umplându-se de bucurie când mă vede şi mă întreabă ce s-a întâmplat. Îi povestesc despre ce-i vorba în chichirezul întoarcerii, zice că bine am făcut, n-are rost să dârdâi pe şosea, unde nici ciocârlanii nu se încumetă să stea…stăm de sfat şi de aducere aminte, îmi dă un morman de poveţe, îşi şterge câte o lacrimă scăpată de sub control, mă mai întreabă de ceilalţi, de sănătate, parcă vrea să-mi spună ceva nemaipomenit, ceva nemaiauzit, ceva surprinzător…dar tace…oftează (eu nu l-am văzut/auzit niciodată oftând)…mă roagă să-mi scot nişte vin şi să beau (el, de 25 de ani, nu mai bea alcool)…dar îi mărturisesc sincer că şi eu m-am apucat de lăsat, dă din cap ca şi cum îşi exprimă acordul cu hotărârea mea colosală, îmi zice să mai mă duc şi pe la mama să văd ce mai face acolo, singură printre drepţi, în ţinutul cu verdeaţă…ehei! câte iluzii! numai iluzii!…parcă vrea să spună, dar nu spune…clipeşte des, sfarmă plânsul cu genele…
Se face ora plecării, zic sărut mâinile, îi sărut mâinile bătrâne şi slăbite de muncă şi vreme şi timp, ţine să-mi spună ceva…şi-mi spune: vreau să trăiesc, dar nu mai pot!…Plec, rămâne pe marginea patului, cu ochii albaştri trecând prin lucruri, cu un fel de semn de adio discret în ultimele lui priviri…Ultima dată l-am văzut într-o dimineaţă de duminică.
