Cutreieram toate dealurile cu sania, cu opincile, cu băieţii şi cu fetele din sat. Huruişurile funcţionau de dimineaţa până seara, fără oprire. Nici mâncare nu ne trebuia. Tot felul de sănii: modele diverse, lemne diferite, cu oplene sau fără. Cine avea sanie din metal, ehei, se dădea rotund printre ceilalţi, nu era nimeni mai fălos ca el! Însă nu avea sanie, fiecare. Ne suiam câte doi, câte trei, câţi încăpeam, pe burtă sau pe fund, cu faţa ori cu spatele, chiar şi în picioare…Zburau săniile, nu alta. Chiar şi noaptea, mai ales în cele cu lună, ne huruiam până tocmai târziu.
Dacă nu ne striga mama să mergem acasă, la mâncare, ne apuca miezul nopţii pe drumuri. Era foarte frumos. În fiecare ogradă vedeai câte cel puţin un om de zăpadă, care mai de care mai bine durat, mai simpatic, mai caraghios. Aveam şi patine. Din lemn de stejar verde ori din doage de butoi. Unii pestriţi la maţe şi negri în cerul gurii ne înjurau şi ne blestemau că alunecă pe huruişurile noastre savante. Turnam apă cu găleata. Noaptea, îngheţa bocnă. Şi să vezi distracţie, după aia!…
În ajunul Crăciunului, mă trimite mama să aduc apă. Bucuria mea. Iau şi sania cu mine. Sania de la naşul Petrache (odihnească-se în pace!), din ţeavă de oţel "cumpărat" de la Combinatul Siderurgic "Gheorghe Gheorghiu-Dej". Până la fântâna din vale, sunt vreo două-trei sute de metri şi o pantă de 45 de grade, cotită, organizată cu un derdeluş de mama focului. În vârful pantei, mă sui pe sanie, îmi fac şi oleacă de vânt…şi scap utilajul de sub control, chiar unde începe gardul lui moş Gheorghe Mihai şi al femeii sale, Măriuca. Gard făcut din spini, des şi lung de vreo 50 de metri.
Spini din ăia de bătătură, lungi şi isteţi şi indiferenţi. Nu pot opri bolidul fără roţi…şi intru cu toată viteza în gard. Închid ochii şi rad vreo 20 de metri din obstacolul înţepător, îmi intră sute şi sute de spini în picioare, în mâini, în burtă, în piept…îi simt până la os, nu glumă!…Când m-a văzut mama, şi-a făcut cruce, cât pe ce să-mi dea niscaiva nuiele pe spinare, să mă înveţe minte, să nu mai umblu cu sania chiar şi până la veceu…Toată iarna şi toată primăvara, am tot scos spini cu acul, cu sula şi cu cherpedinul, funcţie de mărime. Râdeau alde sor-mea, de se prăpădeau. I-am reparat gardul lui moş Gheorghe, şi apoi a murit…să nu ne mai vadă cum îi furăm cireşele şi castraveţii din grădină. Parcă îl aud şi acum rugându-ne să-i lăsăm şi lui măcar de-o chisăliţă şi de-o salată!
