Din când în când (exact când simt cum entuziasmul dă pe dinafară şi/sau depresiunea dă pe dinăuntru) citesc Omar Khayyam... Citesc şi mă uit pe geamuri ce fel de sublim începe să ningă, indiferent care anotimp îmi joacă şotronul şi ciuleandra în ogradă ori în odaie! da, ninge orizontal şi vertical! ninge în cruce şi pe cruce!... Scăpătaţi din ceruri, fulgii sunt mari şi frumoşi ca ochii lui, ochii băiatului Ion: două adâncimi înalte, care văd prin/în dimensiunile deşertăciunii acestei lumi, dimensiuni inexorabile, unde şi de unde parcă ninge şi tuturor, dar şi nimănui!... Citesc şi mă uit pe geamuri ce fel de sublim începe să plouă în odaie şi dincolo de odaie, mai mult ca mâine şi mai mult ca ieri, pe oase şi în oase! citesc şi ascult cum s-au veştejit păianjenii în colţuri cu icoane şi cu nimic! văd cum toamna tuşeşte elegantă, cu povara crizantemelor în braţe şi pe umeri! văd şi aud cum trece Bacovia spre oriunde şi spre nicăieri, plumburiu şi liniştit, din carte în carte, din uitare în uitare! cum susură şi se rostogolesc şi se scurg primele şi ultimele bacovii din fanfară în fanfară, din violet în violet! şi cum totul e mult mai limpede ca bună ziua! şi cum totul e mult mai limpede ca bună seara! şi cum totul e mult mai limpede ca orice început impecabil, ca orice sfârşit mizerabil, imparabil, ademenitor, sterp, necunoscut!... Citesc şi alerg în jurul poeziei, în jurul ploii! şi alerg şi în jurul zăpezii! şi vreau să-mi aduc aminte ce au spus, dar şi ce nu au spus păsările când s-au făcut stoluri şi au plecat! şi vreau să-mi aduc aminte şi de unde, dar şi până unde strania şi pustia vioară a toamnei şi a iubirii şi a singurătăţii îşi risipeşte îngânarea şi continuul mi/re/la/sol!... Sigur că da: citesc... şi declar lumii acesteia că niciodată nu am mai văzut Luna atâta de goală (plină, adică, nu?)... că niciodată nu am mai auzit-o oftând aşa de clară printre copaci, printre duhuri şi văzduhuri de oameni şi de câini! că-i singura regină moartă a nopţilor vii (ori nu cumva-i singura regină vie a nopţilor moarte?) încă păzind şi deplângând straşnic Pământul fără regi şi regine, cu sudalma şi ura în proţap!... Citesc... şi o aud rugându-mă să-mi trec repede iubirea pe curat! fiindcă, iată, din clipă în clipă, începe târziul, inima începe să stea pe marginea melancoliei, începe să se audă cum se sparge, ca o călimară cu cerneală, sub talpa frigului şi în hohotul sincer al dumitriţelor lungi!... Citesc Bacovia şi Khayyam... şi îmi aduc aminte că mi-i dor de mama, de tata...!... şi că Ion în sat e poreclit Ion!
Nişte dumitriţe pentru George Bacovia şi Omar Khayyam (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
