Casa mea stă pe coama lină a unui deal din Broscăuţi. Stă (de) mult şi bine. Şi mă aşteaptă. Casa mă aşteaptă des, dar eu mă duc rar. Vreau să mărturisesc: eu m-am îndepărtat de casă, iar ea a rămas acolo, pe plaiuri botoşănene, parcă a tuturor, parcă a nimănui. Şi, cum spuneam, stă pe culme şi mă aşteaptă. Mă aşteaptă să-i cânt cu vioara. Să mă audă cum cânt cu vioara. Fiindcă în sufletul ei, al acestei case, am învăţat tainele vioarei, am priceput cum se aşează şi cum se ating notele pe strune, cum se scoate armonia la suprafaţă şi la lumină din pântecele roditor al sopranei de lemn. Şi, din când în când, îmi iau inima în dinţi şi picioarele de-a spinarea (cum se mai zice pe la noi) şi mă duc s-o văd cum mă aşteaptă cu braţele întinse şi cu ochii aburiţi de dor, ca o mamă eternă din paie şi din lut. Casa îmi deschide poarta, îi sărut mâinile şi vorbim puţin. Casa nu vorbeşte mult. Casa face mult. Îi deschid ferestrele şi uşile şi încep să-i cânt. Îi cânt ce-mi cere. Îi cânt ce ştiu că vrea. Casa îmi spune că glasul vioarei se aude în tot satul. Şi cică oamenii zic: i-auzi, a venit nea Vasile acasă!...Şi, să nu piardă farmecul şi vraja sosirii mele în Broscăuţi, vine să-mi fie aproape şi să mă asculte Marcel, fost impiegat, pe care l-au părăsit toate femeile. L-au părăsit nu pentru că el ar fi un rău, ci pentru că omul are pământ, şi nici una dintre ele nu înghite sapa, furca, grebla, arşiţa şi ploaia. Cică una celebră din Constanţa se boia în fiecare dimineaţă, se rimela, se ruja, îşi lăcuia unghiile...şi apoi pleca la câmp, până când o rupere de nori i-a înmuiat şi i-a scurs sulimanurile de pe faţă, de ziceai că-i sperietoare, spre hazul dumnezeilor de câmp, cu pestelcă şi opinci, după care şi-a luat catrafusele şi l-a lăsat baltă pe Marcel!...Iată-l, mă aude la vioară, vine să cânte din gură, cu mine, că se pricepe al naibii de frumos! vine şi stăm cântând în odaia sfântă, o cameră plină cu cărţi şi icoane vechi, o cameră plină cu amintiri pe care doar eu şi păianjenii le mai păstrăm şi le mai păzim!...Cânt mult şi fără cusur! o lacrimă mi se scurge pe umerii vioarei! simt cum casa strânge în braţe odaia! simt cum odaia mă strânge în braţe, ca şi cum ar vrea să nu mai plec! simt cum mă strânge la piept! ii aud inima bătrână, din ce în ce mai bătrână, aproape de hodină! mă sărută pe frunte, matern, cu tot cu vioară!...Doamne, ce casă au durat părinţii! şi câtă frumuseţe şi răscolire poate alcătui o soprană de lemn!
Mărturisirile blândului Vasile şi pântecele roditor al sopranei de lemn Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
