Sigur că da! arde şi ne dispreţuieşte!... cum să nu ne dispreţuiască şi să nu se uite la noi, aşa, de sus, de pe rug... dacă avem, însă nu ne mai ajunge? dacă suntem, însă credem că am plecat? dacă îl ţinem de coarne, însă urlăm că-i ciut? dacă ne tocim genunchii prin biserici, însă umblăm cu baltagul sub sutană? dacă ne plângem de plictiseală, însă scuipăm mirarea în ochi? dacă hodorogim că, iată, ce femeie estetică stă lângă noi, însă declarăm prosteşte că, iată, iubim tocăniţa de cartofi?... Iată, nu pot spune că n-o iubesc pe această femeie! iată, se înalţă, pluteşte spre rafurile în care moartea tace şi întinde mâinile-i salvatoare spre mine! iată, arătarea sublimă se întoarce plutind şi-mi aduce încă un coniac mare şi încă o bere mică! şi începe să continue povestirea despre farmecul sărbătoririi celor o mie şi una de nopţi de iubire cu îndrăgostitul ei! şi se uită la mine ca o sirenă de aer! şi eu ascult şi gândesc elegant despre trupul său îndelungat: acest trup a fost sămânţă călătoare spre centrul luminii! a fost mângâiat de braţul nevăzut al demiurgului şi de lacrima nevăzută a Mariei! a fost rugat să se întoarcă spre marginile luminii, să sfinţească aceste locuri şi să le aşeze în firidele sacrosancte ale ne/uitării de Sine! a fost trimis până aici şi până acum, să-i spun (fără să-i spun): "eşti formidabilă, doamna mea! poezia nu-i de mirosul oricui! numai tu-i simţi globulele albastre! numai tu-i aduci al nouălea cer aproape, deasupra, s-o apere de mizerabili şi scamatori! doar tu poţi s-o umpli cu nemărginire, să-i dai o rouă în fiecare dimineaţă şi o steauă în fiecare seară! să-i dai o rouă... prin sângele căreia o steauă îşi scaldă şi îşi botează singurătatea! să-i dai o steauă... din sângele căreia o rouă îşi face şi îşi desface facerea şi desfacerea ei şi a lumii!"...Şi să-i mai spun (tot fără să-i spun): "abia aştept să te (mai) văd! de fapt, eşti mereu cu mine, eşti aici! dacă ai veni mereu să (te) vezi cum "eşti aici", cea pe care vrei s-o vezi ar pleca "acolo", cu tot cu mine, să întreţină aşteptarea, fără de care apropierea sosirii nu ar avea sens, adică nu ar mai fi să se petreacă vreodată!"... Sigur că da! acest trup a traversat centrul luminii şi s-a oprit aici şi acum, să-şi plângă pământul de sub talpă şi să prindă rădăcină între bine şi rău!... Iată-l, se apleacă spre sufletul meu învăluit în turbioane de fum, şi şopteşte: "în toamna asta, nu mai plec de-acasă,/ nici o plecare nu mai are preţ,/ rămân să-ţi mângâi umbra de mireasă/ şi să-ţi păzesc iubirea de îngheţ!"... Sigur că da! stai să vezi!
O splendoare printre nouri de fum şi chercheliţi gălăgioşi (IV) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
