Nu-mi vine să cred că am şansa de a vedea o Mumă a Pădurii în mărime naturală, că am marele noroc de a fi vorbit cu ea, de a-i fi ascultat şi a-i fi sorbit cuvintele fără de care nu se (mai) poate! nu-mi vine să cred că, iată, umblă în cutia de creioane cu ghiocei şi parcă-i aşează de plecare! şi dau s-o întreb dacă mai stă sau nu mai stă, iar acest fel de Mumă se uită la mine şi nu zice nimic, parcă vrea să ascundă ceva, dar i se citeşte pe umezeala ochilor că nu poate să ascundă nimic!...Iată, deja-i şi jumătate! zic mulţumesc, zic sărut-mâna...şi dau să plec la gară! mă uit peste umăr: ţiganca se şterge la ochi şi îmi face semne de aşteptare cu o mână în care strânge oleacă de alb!...Şi, iată, din colţ în colţ, din gând în gând, ajung pe peron, mă uit la ceasuri, mă frământ, mai sunt cinci minute, se apropie momentul, locomotiva nu se aude cum dă din fluier, omul cu şapcă roşie şi cu scândură verde fumează şi nu zice nimic, pare agitat, sau chiar e agitat!...vreau să-l întreb, să-mi explice, să mă dumirească, dar n-am curaj, parcă ceva/cineva mă opreşte, parcă mi-i frică de ceva/cineva!... Iată, în această gară şi pe acest peron, în afară de impiegat, nu mai văd nici un om! nimeni nu mai aşteaptă primăvara! nimeni nu vine să se mai bucure...cum odinioară, când primăvara venea pe jos, la vreme şi la timp, cum venea mama de pe deal ori de pe vale, de la bunica asta sau cealaltă, cu turte în pestelcă şi cu mere uscate, cu ochii căutându-ne pe fiecare şi pe toţi cu aceeaşi grijă şi dragoste, şi murmurând cuvinte cântate despre care şi boi, despre ţară şi arătură, despre ghiocei şi despre ciocârlii, despre Paştele Oamenilor şi despre Paştele Cailor!...Ehei! ce frumos!...dar ce târziu şi irecuperabil!...nimeni nu mai iubeşte şi nu mai vine în gară să aştepte primăvara!...Iată, omul cu lanternă digitală trage un fum dintr-o ţigară digitală, se uită sugestiv la ceasul digital şi-mi huruie cu timbru digital: "trenul cu primăvară s-a răsturnat! pilotul automat a sărit la timp, dar ea a murit! nu mai aşteptaţi în zadar! şi nu vă mai smiorcăiţi atâta! că şi-aşa ţinea puţin! dacă mai staţi oleacă, trebuie să sosească trenul cu vară!...gata, circulaţi mai încolo!...Şi circul mai încolo, mă duc la deal, din colţ în colţ, vreau să trec şi pe la Muma Pădurii!...Uite, ajung, mă opresc exact în locul acela...însă nu-i nici picior, nici ochi, nici vorbă de ţigancă! unii dau din mâini şi spun că nici n-au văzut-o aici, în primăvara asta!...doar nişte alb călcat în picioare şi o cutie scuipată de ne/muritori!
Scurtă întâmplare până la gară şi înapoi (V) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
