Coala pe care vreau să-i scriu domnişoarei inginere e lungă şi lată cât crucea nebunului. Are suprafaţa mai mare decât masa pe care o aşez. Călimara cu cerneală neagră nici nu are loc. O ţin pe scaun. Nu scriu cu stiloul, ci folosesc un condei vechi, găsit printre pătlăgele, în curte, zvârlit de nepoţii lui nea Ion. Am şi peniţe de rezervă. Am şi sugativă. Am şi inspiraţie. Am şi sângele în clocot. Gilda mă controlează de sus până jos, fizic şi chimic, sufleteşte, spiritual, transcendental, fenomenal, ascendent şi descendent, lung şi interminabil!...Iată, gata, încep să mă apuc de scris, nu pot sta pe scaun, trebuie să mă mişc de la o margine la alta a colii, mai mare dragul să constat în ce hal m-a adus femeia visurilor mele de motan îndrăgostit!...sigur că da, încep să mă apuc, dar ce titlu să-i dau acestei prime scrisori către experta în cuie de peste drum? să-i zic "draga mea", e prea simplu, nu sună orăşeneşte, e prea rural, chiar dacă-i sincer, nu? să-i zic "stimată domnişoară", e prea comun, toţi scriu aşa, nu-i în ton cu forţa şi cu puterile mele creative, nu? doar sunt poet aproape consacrat, ce mă-sa pe gheaţă, nu? şi nici nu corespunde realităţii, că diva nu-i domnişoară, a avut de-a face cu mulţi somnoroşi experţi în sârmă, după cum trădează maliţiosul nea Ion, nu? să-i spun "scumpă doamnă", nu cred că ar gusta nici această formulare, nu? că-i domnişoară, nu-i măritată, nu? să-i spun "cara mia", ar zice că mă dau rotund în limba italiană, nu?...Gata, m-am hotărât, bag condeiul în călimară, îl scot şi caligrafiez cu ochii bulbucaţi, nu cumva să pătez hârtia, nu cumva să mănânc litere, nu cumva să-mi scape vreo cacofonie, vreun dezacord: "Bună ziua, pură şi simplă ingineră din partea cealaltă a gândului meu!"...Sigur că da, mi-a ieşit bine, scrisul se vede paralel cu marginea colii, mă dau doi metri în spate, mă uit atent, da, e acceptabil, cred că o să-i placă, abia aştept s-o văd după ce citeşte, să-mi dau seama dacă am făcut-o sau n-am făcut-o praf, să realizez dacă începe să se îndrăgostească de un prăpădit cu modriguri de aventurier galant, cu aere de Giovanni Giacomo Casanova, cu apucături de Grigori Efimovici Rasputin!...Dar ce să-i scriu, oare, sub acest titlu cam naiv, cam prostesc, puţin apatic şi oleacă poetic, administrativ chiar? sunt în stare să desfăşor un morman de alesături înalte, inefabile, ademenitoare! sunt în stare să execut o pregătire de artilerie încât să stea mâţa-n coadă şi inginera-n cumpănă, dar mi-i cam frică!...Oare cum să pornesc misiva?
O specialistă în lanţuri şi o revelaţie printre scânduri (III) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
