Şi, cum îţi spuneam în ziarul de ieri, după ce era să strivesc mâţa lui nea Ion, fiindcă mergeam visându-te către gardul de admiraţiune şi supliciu, după ce i-am tras un şut năprasnic şi nimicitor...(au trecut, de atunci, patruzeci de ani, dar mâţa nu a mai ajuns pe pământ)...mă aşez cuminte pe "scaunul singurătăţii", cum frumos zice Fănuş Neagu, şi încep să mă zgâiesc (încet şi cu minte, cred eu) printre cele două scânduri martore ale atâtor suspine şi oftaturi şi lăcrămări nemărturisite! însă tu, scumpa mea Gilda, sfânta mea sacrosanctă, încă nu te întorci de la sârmă! cred că eşti la muncă voluntară, că tu eşti trup şi suflet pentru lanţurile noastre cele de toate zilele, pentru cuiele noastre de bătut în tălpi, pentru sârma noastră de legat un pinion, o şipcă, o vacă, o idee!...uite, strada-i pustie, chiar dacă trotuarele huruie de muritori alfabeţi şi analfabeţi! doar tu poţi da viaţă şi tumult şi frumuseţe şi grandoare şi sens acestei străzi! uite, până răsari, am să-ţi relatez cum şi ce fel te visam ieri, când am călcat pe mâţă, cum şi ce fel de dragoste constatam în vis că ţi-a pătruns în sânge şi în oase!... Aşadar, splendida şi rara şi preţioasa mea nestemată, se făcea că, deja, ai găsit în cutia poştală această dintâi scrisoare, şi că stai comodă şi fierbinte în scrânciobul miliţianului Lupu, vecinul tău de ogradă, şi că te mişti prin răcoare ca o pendulă, şi că citeşti cuprinsă de sudoare şi de sentimente de iubire cu vectorul îndreptat spre gardul 23, şi că ai rămas crăcănată de profunzimea şi sinceritatea cuvintelor mele umplute cu dor şi stropite cu plâns! şi se mai făcea că şoaptele şi chemările tale ies şi se strecoară printre scândurile gardul tău şi se ciocnesc elegant cu şoaptele şi chemările mele ieşite şi strecurate printre scândurile gardului meu, şi că mult aşteptata şi mult râvnita lor întâlnire stârneşte curiozitatea şi invidia şi răutatea locuitorilor şi trecătorilor aflaţi pentru prima dată în mijlocul unui asemenea fenomen răscolitor prin farmecul şi prin ineditul său unic şi nemaivăzut pe strada asta liniştită şi banală! şi încă se mai făcea că vii în faţa porţii tale de două tone, cu scrisoarea mea în mâna ta, şi că o arăţi la toată lumea care vrea şi care nu vrea, şi că vrei să treci strada şi să te apropii vertiginoasă şi fermă de scândurile gardului meu, şi că baţi în el, şi că mă strigi să ies din ogradă şi să ne jurăm dragoste eternă în stradă! şi încă se mai făcea că mă înnegresc de supărare, văzând cum prietenul tău vine cu limuzina să te ia la savarine!...Şi mâţa m-a smuls din vis!...
O specialistă în lanţuri şi o revelaţie printre scânduri (V) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
