Dar n-a fost, n-a fost aşa!...cum zice Antrenorul de îngeri, poetul NHS... Visu-i vis, chiar dacă-i frumos şi corespunde aşteptărilor mele de cicisbei ne/hotărât. Dar nu-i nimic, pândesc niţel pe stradă, la vale şi la deal, îmi adaug vreo câteva iluzii în arsenal...şi, dacă nu te văd venind, merg să desăvârşesc scrisoarea, poate reuşesc s-o vâr în cutia poştală, măcar mâine, dacă azi nu mai am timp util. Aşadar, ridic ochii deasupra gardului, îi zvârl în stânga şi în dreapta, nu te văd (!) oare unde întârzii (?) oare mai apari astăzi (?) oare să cred că mai vii (?)...mă aşez pe scaunul căruia, iată, i-au intrat picioarele în pământ până la stinghiile de rezistenţă la crucire, supt greutatea aşteptărilor obsedante şi răscolitoare! inima-mi umblă şi îmi bate ca un veritabil ciocan de bijuterii! din când în când, cu încăpăţânare de fenician care-şi aşteaptă corăbiile, deşi sigur ştie că sunt scufundate pentru totdeauna, mă holbez printre scânduri, poate prind momentul când poarta de două tone se deschide scârţâind galactic, poate te zăresc intrând în ogradă, poate-ţi văd alcătuirea halucinogenă şi persuasivă, designul acidulat şi cotropitor, părul organizat în valuri şi proeminenţe rococo! însă, deşertăciune! vorba înţeleptului oriental: havel, havalim, hakot, havel!...(o, deşertăciune, toate sunt deşertăciune!)...În vis, te-am văzut cum plecai cu limuzina la film şi la savarine! dar, uite, în realitate, cine ştie ce faci, pe unde-ţi lucesc ochii tăi de libelulă pasteurizată, ochii tăi de lepidopteră modernă, ochii pentru care sunt în stare să vând mamă, tată, soră, frate, patrie, mântuitor!...Cu greu îmi reprim şi îmi controlez câteva gânduri şi câteva bodogăniri contondente pe adresa de dincolo de drum, pe adresa porţii pe care ar trebui să scrii cu majuscule dantescul "lasciate ogni speranza...!"...poate mă prind şi eu despre ce-i vorba în propoziţiile obsesiilor mele de atâta vreme trimise prin gard! poate îmi vin în horotic! poate îmi trece pofta de frumuseţe şi mă apus de estetică!...Sigur că da, mă ridic de pe scaunul condamnatului la bazaconii vizuale şi la baliverne vocabulare, dau din mână a lehamite...
dar mă năpustesc spre odaia din fund, mă dezbrac, vâr condeiul în călimară, scuip în palme cu smerenie, îmi fac semnul crucii (scrâşnind) şi mă reped la continuat scrisoarea, prima scrisoare...ar mânca-o focul de coală, că mai bine o puneam în geamuri şi mă apucam de dormit şi de sforăit la umbră şi la răcoare, departe de mala/dive şi gărgăuni!...Nu? stai să vezi!
