Iat-o, sigur că da, ea este, mai are câţiva paşi de iguană, mai are puţin şi ajunge la poartă! cu un ochi scoate cheile din buzunar! cu celălalt ochi se pregăteşte să se uite spre gardul 23, care mă desparte de stradă şi de ea! şi chiar se uită! îi simt privirea cu luciu metalic, dar nu (neapărat) ostil! oare de ce nu vine la gard? de ce nu vine să mă surprindă în flagrant de mirare şi de admirare? oare nu cumva mă sfidează?... Gata, deschide poarta de două tone! asta scârţâie sinistru, ca la începuturile Universului!... Gata, n-o mai văd, dispare în ogradă! cred că trebuie să se culce, să doarmă de frumuseţe şi visare! şi ce mult aş vrea să mă viseze pe mine! să mă viseze aşa, după-amiază! şi poate îmi face semn, deseară, să mă ia şi să o iau la plimbare, la prima plimbare împreună!... Gata, trebuie urgent să fac ceva deosebit, ceva care s-o ademenească, s-o determine să lase totul baltă şi să se apropie de mine cu braţele întinse, cu lacrimi în ochi, fără cuvinte, ori cu puţine cuvinte, dar umplute cu farmec şi tremurare!... Gata, încep să recit "Vaca", "Vulpea" şi "Căţeaua", cele mai frumoase poezii ale lui Serghei Esenin! recit mult şi tare şi aproape plângând, poate mă aude! dar mă aud numai trecătorii la deal şi la vale, şi-şi fac semne de cruce înspre casa lui nea Ion, simt ei că se întâmplă ceva neverosimil, ceva inoportun, ceva ciudat, ceva anacronic după gard!... Şi chiar plâng spunând: "Fără dinţi, flămândă, slăbănoagă,/ coarnele-s răboj de ani şi-amar,/ suduind şi repezind din ghioagă,/ spre imaş o mână un văcar!"... Şi dă-i, şi recită, şi recită, şi dă-i!... însă pe Gilda o doare-n leagăn şi-n somn!... Şi iar plâng spunând: "Şchiopătă aşa, cu laba ruptă,/ până lângă codru, îndărăt,/ se încolăci, şi faţa suptă/ înflori cu sânge pe omăt!"... Gilda, nici gând să audă, să se impresioneze, să mă salveze din această apoteotică recitare la gard!... Şi iar plâng, şi iar spun: "Spre ziuă, sub căpiţa de secară,/ pe auriul snopilor plecaţi,/ căţeaua, în viforniţa de-afară,/ fătase şapte căţeluşi roşcaţi!"... Şi recit mereu, şi mai recit o dată, şi încă o dată! se face târziu, se lasă înserare! aud glas de limuzină! aud frână de măgădău în preajma iubirii!... scârţâie poarta de două tone, iese substantivul propriu feminin cu dantelă, numai dantelă de la gât până la glezne!... eu fac 13-14-15-16-17-18... printre bietele scânduri tocite de atâta atingere cu ochii, cu buzele şi cu nasul, de atâta scurgere a poeziilor spre... neant!... iar ea, substantiv comun, face evaziune sentimentală!... Sau mă înşel?
O specialistă în lanţuri şi o revelaţie printre scânduri (IX) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
