Şi doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: nu ştiu să am şi nu ştiu să păstrez nici o iubire! mi s-a dat cu vârf şi îndesat, cu asupra de măsură, cu nemiluita...însă nu stă la mine, fuge de mănâncă cerul şi pământul, fuge ca dracul de tămâie, fuge ca lumina când cel de sus trimite întunericul în control!...O deşteaptă (doamna 13) m-a convocat la umbra unui hectar de greieri, licurici şi nu-mă-uita să-mi arate Q.E.D... să mă înveţe ce trebuie să fac şi cum trebuie să mă comport când mi se dă!...Desigur, nici măcar o şansă de rezolvare: doamna 13 a fugit (şi ea) mâncând hectarul!...
Şi doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: nu merit eu asemenea ofrande! pentru că, pasămite, nu ştiu şi nu pot şi nu vreau să am nici un păcat! pentru că, iată, mă ţin pe loc atâtea şi atâtea tare, mă bâzâie atâţia şi atâţia gărgăuni "mântuitori"! deoarece, iată, mă dau cu capul de pereţi...şi scriu pe străzi şi pe curat: nu par ce sunt a fi, nici ea nu pare ce este a fi!...iar cei care nu par ce nu sunt a nu fi m-au pus paznic al morilor de vânt, să-mi macine şi să-mi hrănească pururi încăpăţânarea şi melancolia, să-mi facă nimic din tot şi sublim din nimic!...
Şi doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: cum să merit eu asemenea iubire, când îndepărtările de mama (mai rare la capătul dinspre începuturile lor, dar mai dese la capătul dinspre sfârşitul mamei) îmi aduc aminte cum am tras cu praştia în cântece şi le-am pus penele pe foc, în loc să scriu cu ele măcar un murmur de leagăn, de nani-nani şi de cuib? cum să merit eu asemenea iubire, când îndepărtările de tata (la fel ca şi cele de mama) m-au lăsat (ca pe un orator) fără cuvinte, m-au lăsat (ca pe o pădure) fără animale, m-au lăsat (ca pe un cuc) printre vulturi, m-au lăsat (ca pe un naiv) printre scrâşnetele glaciale ale roţilor de noroc?...
Şi doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: sigur, am crezut şi am învăţat mereu "si vis amari, ama!" sigur, am învăţat şi am crezut că, odată şi odată, voi afla unde se ascunde cărarea spre Nirvana!... dar, vai, cât de crudă şi cruntă a fost amăgirea! şi ce oase para/fine, şi ce pene de pasăre măiastră poartă sfânta mea Iluzie singură şi sclavă sigură a purificării prin Infern!...Aşadar, nu-i aşa, doamna mea, că nu am încotro?
nu-i aşa, doamna mea, că trebuie să încep de la capăt?...De la care capăt, doamna mea?
