Gata, nu mai stăm la poartă, că vine mama de la biserică şi nu mai putem pleca să facem nişte apă! că doar de asta te-am chemat, nu? e duminică, şi mama o să se culce la amiază, iar noi o să facem câtă apă vrem pe câmp, la deal, în pădurea aceea de salcâmi, ştii tu unde... unde m-ai găsit singură, demult, cu "Moromeţii", cu călimara şi caietul, în rochia aia de stambă înflorată şi tocită şi arsă de soare, cu gândul că n-am să te mai pot vedea niciodată... unde şi de unde ai plecat lăsându-mă la fel de singură, fără să te uiţi măcar o secundă înapoi, că tare aş fi vrut să te întorci, să mă iei cu tine!... Acolo, pe acolo mergem să facem nişte apă! acolo se găseşte tot ce ne trebuie ca să iasă apa bună! nu, nu ne trebuie căldare! facem apă şi o lăsăm să cadă la rădăcina plantelor, o lăsăm să plouă... fiindcă, uite, n-a mai plouat de când hăul şi pârăul!... Te rog, hai, hai mai repede, nu mai avem timp de pierdut! hai, nu te mai speria, dacă ne iese şi grindină, nu-i nimic, vorba ţăranului ca tine şi vorba ţărancei ca mine... "la vreme de secetă, e bună şi ploaia cu piatră!"... Sigur că da, iată, ajungem acolo, nici prăpastia nu mai este acolo, nici măcar lacrimile-i de durere că am lăsat-o singură!... Ea, leliţa, nu zice nimic, dar ştie la ce şi la când mă gândesc! nici eu nu îndrăznesc să scot nici o vorbă, dar sunt sigur că se gândeşte tot la vremea aceea plină cu inocenţă şi flori de salcâm!... Hai, începem să facem apă? ori nu mai începem să facem apă!... o aud întrebându-mă cu vehemenţă, repetând cuvintele, poate înţeleg şi eu că nu-i glumă, că nu-i joacă în propunerea şi în vorbele sale... Sigur că da!... îi răspund limpede, însă puţin sfeclit... Şi începem. Este foarte simplu. Ea îşi ţine ridicată poala rochiei cu mâinile şi, ca un fluture (ca o flutură, na!)... se roteşte pe câmp şi pe deal... şi strânge/adună hidrogen în poală, că hidrogen trebuie mai mult, nu?... Şi eu, tot ca un fel de fluture, mă flutur pe câmp şi pe deal... şi adun/strâng oxigen în sân şi în buzunare, că oxigen trebuie mai puţin, nu?... Apoi, ca din întâmplare (şi ca după o lungă aşteptare, na!) ne întâlnim pe marginea salcâmilor, în mijlocul salcâmilor, pe iarbă, printre gâze şi buruieni şi amintiri, şi ne îmbrăţişăm aşa, ca niciodată, şi tăcem aşa, ca niciodată, şi iar ne îmbrăţişăm, şi simţim cum... hidrogenul cu oxigenul... şi fulgeră pentru fiecare clipă rămasă însetată în urmă, şi tună pentru fiecare tăcere din cele câte au fost... şi auzim apa, şi auzim ploaia, şi auzim Sfânta Doime:... din apă, doamne, ne-am născut!... Nu?
Cât de simplu facem nişte apă la vale şi la deal (II) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
