Sunt cu Vasile într-o crâşmă de Centru, pe lângă restaurantul Continental. Nu ştiu cum se numeşte această crâşmă destul de curată, dar Vasile îmi şopteşte că acestui "birou" de băut i se spune "La Genovel". Aşadar, sunt cu Vasile la "La Genovel". Bem nişte bere, că apa ne stă în gât. De fapt, ce mi-i bere, ce mi-i apă... tot un drac! Bem elegant şi grongănim frumos despre cam cât a pătruns apa în solul agricol al Patriei, despre cam ce e-n stare să facă apa, dacă se revarsă Dunărea, despre rolul distrugător al apei la genunchi, despre cum poate apa să afecteze personalitatea şi persoana căreia-i intră în urechi, despre câtă apă este necesară unui creier ca să funcţioneze, să zicem, normal!... Sigur că da, stăm în dorul lelei, bem bere şi vorbim despre apă! Dacă am bea apă, oare ce pupăza am vorbi despre bere? Stăm în dorul lelei care nu suportă berea. Pe această lele, Vasile o ştie numai din auzite. Eu o ştiu din/pe citite, scrise, iubite, prăşite, uitate, mâncate, citate, secerate, plânse, deplânse, cotrobăite, trase de limbă, extrase din neant, aduse la liman, traduse în toate graiurile pământului şi cerului... dar, mai ales, o ştiu din discuţiile despre apă... De când, într-o dimineaţă tare, atunci, mă cheamă la ea să facem apă... Să mă duc, să nu mă duc (pe o frunză de salcâm)... şi frunza se termină cu "să mă duc"... Şi, dacă aşa a picat, plec fraudulos (fără să-i spun mamei) tocmai în satul ei, ca să-i urmez strigarea. Satul ei nu-i aproape... însă, pentru mine, care-s lulea după sinusurile delicate ale trupului ei, dar şi după şanţurile-i adânci şi la fel de delicate ale creierului său, mi se pare floare la ureche cinci-şase kilometri prin poghiazuri. Cam pe la ora de utrenie, ajung la poarta lelei. Stă pe prag şi citeşte un tratat poetic despre apă. Nici nu apuc s-o termin de salutat, că şi începe să-mi rostească o sumedenie de versuri cu parfum eminescian, şi nu numai: "plecarea mea stă pe pământ,/ dar poate să înceapă.../ din apă, doamne, m-am născut/ şi m-aş întoarce-n apă!// stă şi mănâncă usturoi,/ ridichi, ardei şi ceapă.../ sunt foarte bune, pot să jur,/ fiindcă sunt din apă!// cine nu vrea măcar un strop,/ nu ştie să priceapă,/ gândeşte-ncet, gândeşte prost,/ se scutură şi crapă!// stai jos, aici, hai să vedem:/ noi doi, un rob şi-o roabă,/ hai să-ncercăm, măcar un pic,/ să facem nişte apă!"... Şi uite-aşa stăm pe pragul porţii! Şi uite-aşa nu-mi vine să cred că lelea, în loc să-mi dea un pahar cu vin, îmi recită atâtea "minunăţii" şi mă invită la apă! Pe câmp, la deal, să facem nişte apă!
Cât de simplu facem nişte apă la vale şi la deal (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
