De regulă, sunt foarte atent pe unde calc, pe unde merg. Indiferent de loc, de mod şi de timp, indiferent de anotimp, mă uit la fiecare pas. Dar asta nu înseamnă că "stau" cu ochii pe pământ, că nu răspund la bună ziua celor din ce în ce mai puţini care mă salută. Şi nu înseamnă că nu-i salut şi nu-i respect pe toţi cunoscuţii, fie ei şi din tabăra adversară, ori tabăra duşmană. Cei care mă mai salută se împuţinează pentru că nu suportă nişte adevăruri zilnice şi eterne, pe care îndrăznesc să le "arunc" în faţa domniilor lor urâte. Însă, mă rog, e treaba lor, e de/mersul lor şi felul lor de a fi pe coordonatele propriilor lor persoane/personalităţi, nu?... Sigur că da! Iată, sunt pe stradă, merg andante înspre locul de oprire al autobuzului care mă duce la redacţie, în fiecare dimineaţă. Merg pe trotuar... şi-i foarte dimineaţă. Chiar se poate verifica proverbul acela cu "noaptea-în cap". Sunt puţini pietoni. Şi sunt mulţi câini. Foarte mulţi. Stau tolăniţi peste tot, târcolesc, latră, "semnează" proprietăţi, cresc o droaie de pui. Nu pot spune că nu-s frumoşi. Sunt chiar mai frumoşi ca oamenii, nu? Iată, dacă nu-s atent, pot călca pe ăsta mărunţel şi alb, care doarme şi visează oase cu carne, căldură la iarnă şi urlete la lună. Ori pe ăsta negru şi uriaş, care zace lovit de jigodie şi-şi numără secundele de viaţă pe asfalt. Ori pe ăsta vioi şi stăpân pe sine, care-şi ţine mămăliga cu labele, muşcă din ea câte puţin, dar linge şi osul de lângă mămăligă. Ce deliciu... os cu mămăligă! sau mămăligă cu os, na! Şi ştiu că-i periculos să tulburi un câine de la masă. Mai ales că am o spaimă justificată în preajma şi printre mofturile acestor "prieteni" fundamentali, o spaimă care mi s-a fixat în oase atunci, când era cât pe ce să mă înfulece/să mă devoreze o haită asmuţită de nişte ciobani ticăloşi... Sigur că da! Mai am câteva minute şi ajung. Lătrătorii au rămas în urmă, dar se văd mulţi alţii "înmulţindu-se" mai încolo şi mai departe, fără să le pese de ne/păsarea celor de la ecarisaj. Se înmulţesc în linişte şi în sensul dragostei celor de la protecţia lor. Se înmulţesc în grup şi în deplină conştiinţă de rostul lor pe pământ. Iată, un "om de omenie" vâjâie o ghioagă şi o zvârle în mulţimea şi înmulţirea lor. Iată, alt "om de omenie" zvârle "fără nici o vină" o piatră în haită, cum "nevinovaţii" aceia după Maria Magdalena... Sigur că da... nu mă bag, fiindcă am simţit pe pielea mea ura şi răutatea acestor "oameni de omenie", acestor inşi cu şlapi şi papuci, acestor pierduţi înfundaţi cu ţigări şi rachiu!... Stai să vezi!
Nişte oameni de omenie şi nişte mămăligă cu os (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
