Am fost martor la moartea şi la funeraliile lui Azorică, patriarhul câinilor din mahalaua Frunzei. Slujba de înhumare a fost oficiată chiar de domnul Neculai, stăpânul harnicului defunct. Pogorârea în groapa din grădină s-a desfăşurat cu onoruri omeneşti, cu lacrimi discrete şi cu sobrietate demnă de vrednicia antumă a răposatului patruped lătrător. Scheletul lui material zace lângă scheletul material al papagalului Marosică, mort într-un zbor de antrenament, fiindcă-şi uitase, sărmanul, menirea, după atâţia ani şi ani închis şi aproape uitat între dimensiunile mizerabile ale mofturilor umane. Însă, sunt sigur, scheletele lor spirituale umple nopţile şi zilele îndoliaţilor şi-şi încearcă glasurile de bas şi tenor de-a lungul şi de-a latul nemerniciei domnitoare în cel mai zgomotos loc din Galaţi. Mai ales în timp şi vreme de noapte, acompaniate de splendoarea unei cucuvele cu domiciliu stabil în preajma lui Neculai şi a vecinului fără papagal, cele două spirite calde îşi unesc eforturile şi găuresc văzduhul cu hamhamuri şi tritriluri din cele mai căutate în minţile clocotitoare ale huhurezilor cu căşti, ale cicisbeilor cu şlapi şi papuci, ale colţarilor şi ale bacalaureaţilor de gang, de scară şi de balcon. Nu? Sigur că da!...
De curând, într-un splendid crepuscul de dimineaţă, a murit şi Fetiţa, sora lui Azorică. A murit după o foarte lungă şi foarte grea suferinţă. A murit în chinuri atroce. Fusese, cu câţiva ani în urmă, călcată de-o baragladină cu Jeep. Fusese sfărmată, nu glumă. Însă, încet-încet, şi-a revenit fără nici o intervenţie omenească. A început să se mişte, adică. Drept pentru care, şi pe ea şi pe frate-său, i-am făcut personaje în "Casa mea cu cer la uşă". Dar, cu toate acestea, căţeaua s-a stins. Încet. Ca lumânarea. Şi fără să-şi latre durerea. Doar gemând, aşa, să fie auzită, să n-o calce vreun trecător grăbit şi căscat prin ograda lui Neculai. Nu? Sigur că da!...
Cu puţin timp înainte de a primi vestea despre moartea Fetiţei, am deschis fereastra dinspre grădina lui Petrache Neculai...şi, aşa, ca din pământ, am auzit "Cântecul căţelei", una dintre cele mai frumoase/triste poezii despre câini, scrisă de Serghei Esenin. Sunt sigur c-o ştiţi. Nu?...
Bineînţeles, în memoria cestei preotese a câinilor din mahala, Neculai şi-a pus haine cernite şi a declarat zi de doliu familial. Şi, tot la fel, prohodul a fost cântat de acelaşi milos stăpân şi vajnic isonar...la cimitirul Sf. Lazăr (animal)...nu în grădină. Aici, bibicul Neculai vrea să mai cultive şi de-ale gurii!...Nu?
