Sigur că da!...Din anul 2003, Diana Spânu se apropie tot mai mult şi tot mai serios de jazz. Astfel, cântă la Art Jazz Club, la Green Hours, însă şi la un festival de jazz tradiţional din Franţa. În această perioadă fructuoasă pentru destinul/viitorul său artistic şi profesional, activează ca profesoară de muzică într-un liceu din Bucureşti, dar nu-şi neglijează cariera/vocaţia interpretativă. Cu şi mai dragoste pentru muzica uşoară delicată (iar nu pentru răcnetele şi răgetele tot mai dese şi mai insistente prin toate mijloacele media) pregăteşte scrierea şi lansarea albumul "Vis", al doilea după cel din 2002 editat şi lansat de Casa Electrecord. În paralel, Diana organizează spectacole pentru copii, instruieşte foarte multe candidate la glorie, printre care şi pe Andreea Marin. Foarte bine, nu?...Sigur că da!...
Cu toate acestea, vorba poetului Nichita Stănescu, "Toate ar fi trebuit să fie sfere,/ dar n-a fost, n-a fost aşa./ Totul al fi trebui să fie linii,/ dar n-a fost, n-a fost aşa./.../ Iarbă, pietre, păsări, fluturi.../ voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva."...De ce n-a fost aşa? Fiindcă, pe nedrept, Diana Spânu este marginalizată de posturile TV, acestea fiind asaltate şi "cucerite" de diletanţi urlători, de "specialişti" în/şi dive din ce în ce mai dezbrăcate şi din ce în ce mai departe de calitate, de menirea artei ca element educativ. Şi, totuşi, gălăţeanca nu renunţă la ideea de zbor, de Marele Zbor. Chiar îşi ascute aripile mai abitir decât oricând. Parol!...
Într-o proiecţie aproape reală, aproape onirică, aproape de marginile unui înalte strigări interstiţiale...soprana începe să-şi aducă aminte Capătul din partea Cealaltă a Sufletului său. Cine a scrutat/citit Constelaţia Lebedei în acest timp potrivnic Dianei, sigur a putut să vadă frământarea din adâncul gândurilor sale tulburătoare. Eu am crezut în steaua ei. Şi iată ce am văzut şi ce am citit: "Aştept secanta ca pe-o vindecare,/ s-au veştejit oglinzile şi mint.../ Eu sunt tangentă la privighetoare,/ păianjen agăţat de Infinit!"//... Şi, în capătul dinspre noapte al Lebedei: "Se năruie oglinda şi zeii intră-n stânci,/ cresc aripile Tainei şi putrezeşte Cina/...ce negură se lasă de-acum tocmai atunci!.../ Sunt iarbă până unde a ostenit Lumina!"...Apoi, şi mai clar, în capătul dinspre cântec al Lebedei: "Şi vine, deodată, chiar timpul să alerg,/ să mă întorc la mama şi la tata,/ să mă înveţe iarăşi descântecul de melc,/ iar cântecul de leagăn să-mi păcălească moartea!"...Răscolitor, nu? Sigur că da!...Stai să mai vezi!
