Diana locuieşte la etajul opt, în Bucureşti. În al optulea cer...cum frumos gândeşte în apropierea omului din suflet, dar şi în perspectiva depărtării, în/depărtării...şi în dorinţa tacită de întrupare a unui punct de vedere, de atingere a celui de-al nouălea cer...de continuare a Marelui Zbor, cu orice preţ...chiar dacă soprana hipersensibilă primeşte din plin loviturile pe care un sistem ticăloşit i le aplică ("subtil") sufletului său! Un sistem ticăloşit până la sânge, până la os. Un sistem umplut şi dominat de mizerabili, mai mizerabili (forţând gramatica) decât mizerabilii urmăritori şi justiţiari ai lui Jean Valjean! Nu? Sigur că da!
Diana merge din odaie-n balcon, din balcon în odaie, din odaie-n balcon... parcă-şi măsoară cărarea până la Marginea Punctului de Vedere, parcă-şi scrutează orizontul, posibilităţile de fugă, de abandonare a unor rânduieli şi orânduieli care strivesc, ucid în faşă, toacă îngeri, sfărâmă şi nimicesc libelule şi cariatide. Ochii săi mari şi amari mângâie văzduhul, parcă vor să cuprindă necuprinsul, să anuleze distanţa dintre irisuri şi Infinit. Ochii săi mari şi amari desenează pe aer un fel de rugăciuni, un fel de psalmi, un fel de lucrări de admitere în al nouălea cer, un fel de ultimatumuri, un fel de scrisori de adio...astfel: "Eu nu te mai aştept în capătul din partea cealaltă a iubirii...// cheia de la uşa sufletului meu am pus-o sub preşul cu care m-ai dus în ispită,/ m-ai dus în poezie şi-n cântec, m-ai dus în capătul din partea cealaltă a iubirii...// dacă vrei să mai stai,/ uită-te pe sârmă:/ am lăsat nişte umbre de pasăre-liră.../ poate vei pricepe şi tu că în capătul din partea cealaltă a sufletului tău/ te aştept cu o carte în care Beethoven a scris Simfonia a V-a...// ştii,/ azi sunt mai frumoasă decât mâine,/ mâine voi fi mai frumoasă decât astăzi...// ştii că penele umbrei de pasăre-liră/ or să scrie singure despre splendoarea mea exemplară.../ despre capătul din partea cealaltă a Marilor mele Iluzii...// nu ştiu,/ poate capătul celălalt al sufletului meu/ stă în capătul celălalt al sufletului tău,/ poate inima mea încă o să mai bată vântul,/ poate cheia pusă sub preşul acela te va ispiti să deschizi baierele celui de-al nouălea cer/ şi să auzi Simfonia a V-a!"...
Sigur că da!...Un fel de litanie...la capătul din partea cealaltă a rugăciunii fiind Marea Sosire cu fruntea pe genunchi, ca o Mare Aşteptare! Nu?
Diana închide ochii mari şi amari, îi deschide şi crestează încă o linie pe răboj. Lemnul sângerează!...Stai să vezi!
