Da... în urmă cu un an şi jumate, venind de la muncă, tata a văzut/găsit în fundul râpii de pe Valea Zimbrului o droaie de căţei abia fătaţi, zvârliţi la întâmplare, la "îndemâna" primejdiilor şi la pofta/lăcomia sigură a morţii. Şi l-a luat acasă pe unul negru şi frumos ca un mire. Şi tare ne-am bucurat cu toţii! Schelălăia şi tremura ca varga!... Da, îmi aduc aminte ce sfârşit de iarnă era! I-am dat lapte şi mămăligă! Mânca... de mama focului din sobă! Atunci, ca şi ieri, mama s-a dus în odaia "de curat" şi s-a întors cu cartea lui Serghei Esenin. A deschis-o la pagina cu poezia "Cântecul căţelei" şi mi-a dat poruncă s-o citesc. Toţi lăcrămau. Şi cum să nu lăcrămezi?... Şi cam aşa cred că citeam printre lacrimi: "Spre ziuă, în căpiţa de secară,/ pe auriul snopilor plecaţi,/ căţeaua, în viforniţa de-afară, fătase şapte căţeluşi roşcaţi.// Până-n amurg, veghind încovoiată,/ i-a răsfăţat, lingându-i ne-ntrerupt.../ Şi se topea ninsoarea spulberată,/ pe fierbinţeala pântecului supt.// Iar seara, când găinile s-aşează,/ stăpânul casei a ieşit posac/ şi unde mama pâlpâia de groază,/ el pe toţi şapte i-a băgat în sac.// În urma lui, fugind după desagă,/ căţeaua da-n nămeţii de pe drum.../ Răpindu-i puii, apa din viroagă/ scâncea curgând sub botul ei, acum.// Apoi, când se-nturna şovăitoare/ şi singură înspre culcuşul ei,/ deasupra casei i-apăru pe zare,/ în locul lunii, unul din căţei.// Străină, zgribulită şi-n neştire,/ privea la chipu-i nalt şi depărtat,/ iar luna plină, lunecând subţire,/ după colini a dispărut treptat.// Şi cum, atunci, când cineva-n ogradă,/ drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,/ ca stele mari de aur în zăpadă,/ căţeaua ochii trişti şi i-a prelins."//... Poţi să nu lăcrămezi? Sigur că nu! Da?...
Da... mă ridic pe cărarea nedreaptă printre păpuşoii şi printre viile cestor oameni gospodari. Nu mai am mult şi ajung la marginea Rădeştiului. Şi-mi aduc aminte şi încerc să pricep de ce s-au spart toate geamurile astă-noapte, când dormeam pe prispă?!... Brusc, icoana mamei mă smulge din tulburare, mă înseninează şi mă luminează: păi... când "atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună", mai poate rezista vreo fereastră la atâta şi atâta frumuseţe?... Sigur că nu! Da?...
Da... dar cum (de) se adună cioburile şi se aşează între cercevele, la locul lor, dimineaţa, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat? Cine şi ce se ocupă cu astfel de minuni? Cine şi ce nu mă lasă-n voia somnului fără visuri şi-n ne/voia Copilăriei fără asemenea dimensiuni?... Brusc, icoana mamei mă luminează din nou!
