Nuntă! Mare nuntă! Modernă! Multă! Şi frumoasă! Artificial de frumoasă! Şi departe, foarte departe de farmecul tradiţional el acestui eveniment in/util din viaţa celor care jură să fie laolaltă „până când moartea îi va despărţi”! Mireasă lungă şi înaltă! Lance! Săgeată! Suveică! Albă! Drăgostită precum sinucigaşa regină egipteană! Mire aproape la fel de înalt şi de lung! Pirpiriu! Ţâr! Drăgostit ca un cotoşman pe acoperişul Deşertăciunii! Negru! Fericit precum mira! Dans! Antren! Şi ce sclifoseală! Ce farafastâcuri! Ce savantlâcuri! Paradă! Mofturi! Şi ce m/orgă de lumini chiorâtoare! Dar zgomotul cutiilor difuzoare?! Porţionează văzduhul şi duhul nuntirii! Îl sfărâmă! Îl împrăştie! Cad hainele de pe nuntaşi! Tocmai de la Cetatea Neamţului se aude! Vorba prozatorului Ion Avram: „Dacă rezişti o oră în acest vacarm organizat, în această valmă premeditată, trei zile şi trei nopţi baţi darabana cu degetele pe masă, pe pereţi, acasă, la muncă, la deal, la vale, în somn, în vis, oriunde şi oricum te-ai afla!”...
Şi câte dulciuri, măiculiţă! Mormane! Grămezi piramidale, paralelipipedice! Şi colorate, foarte colorate! Şi scăldate-n siropuri cleioase, lunecoase, unsuroase, respingătoare! Şi ce mai halesc nuntitorii şi nuntiţii! Zici că-s turme scăpate-ntr-o grădină botanică! Şi ce „estetic” se ling pe falange! Şi ce corect şi sugestiv se fură mireasa! Se fură chiar şi soacra mare! Nici aia mică nu scapă! Se fură până şi naşa! Se fură unul câte unul, doi câte doi, mulţi câte mulţi... toţi câte toţi! Nu rămâne nimeni nefurat! Şi se ascund! Şi se lasă căutaţi! Se caută unul câte unul, doi câte doi... toţi câte toţi! Nu rămâne nici unul necăutat, negăsit!...
Şi-n toată această desfăşurare/înfăşurare de forţe matrimoniale, în toată această formidabilă banalitate costisitoare, trebuie să fie şi ceva deosebit, nu? Sigur că da! Iată, lângă muntele de dulciuri/dulcegării, o Arătare feminină stă ţeapănă ca o marmoră sur/prinsă în Eternitate! Nu râde, nu plânge, nu se mişcă, n-o mişcă nimic, nu zice nici o vorbuliţă, nu cere, nu dă! Zici că-i Statuia unui Sinucigaş Ne(re)cunoscut! Trebuie, oare, neapărat, să stea ceva/cineva lângă Himalaya de fondante, bezele, sarailii, plăcinte, cozonaci, checuri, baclavale, stafide, rahat, alune, pricomigdale?... După opt ore, mă apropii de ceastă Nemişcată făptură şi o întreb: „Domnişoară, sunteţi statuie?”... Nu clipeşte! Nu răspunde! Şi încep să cred că-i Statuie, că-i monument al Răbdării!... Nu?
Caut un gard cu mâna-maicii-domnului! Îndrăznesc să rup câteva „palme” şi să le aşez la picioarele domnişoarei Statui! Şi îi urez Eternitate plăcută! A treia zi, adică ieri, o văd lângă Statuia Poetului Mihai Eminescu! Seamănă foarte mult cu Veronica!
