Doamne, câte bunătăţi a pregătit şi a gătit nea epitropul pentru această întâlnire a Destăinuirii! Numai bunătăţi clasice, ca să nu zic naturale şi vindecătoare, ca să nu zic nemaipomenite în ultimii cel puţin cincizeci de ani, ca să nu zic mană cerească! Şi agheasma... ehei! ehei!... balsam divin! elixir!…! Şi vine vechi tare! Şi adus de departe! Adus tocmai din hrubele lui Ştefan ce Mare, adică din inima doamnei Vrancea, unde se alcătuiesc/prepară cele mai renumite şi recunoscute şi medaliate şi degustate şi băute licori din poama viţei de vie, însă şi cele mai serioase cutremure terestre, adicătelea nişte mişcări numai bune de stratificat şi de aşezat şi de organizat creieraşul celor cu gărgăuni în derivă, celor cu sticleţi scăpaţi de sub supraveghere, celor cu ţăcăneală mai abitir decât trenul de Galaţi-Bârlad, celor cu bornele inversate, cu inimă de granit şi cu suflet putregăios!
Doamne... şi câtă adâncă Tăcere peste toată această Revenire la Sfânt şi Laic, la Concret şi Abstract deopotrivă! Şi câtă convingere încep să hrănesc în Sensul şi în Direcţia spuselor lui Batog cel Ion şi cel Emil deopotrivă! N-am încotro şi nu am nici de ales! Trebuie să intre-n cap că un Vis a fost împins în Realitate, dacă Realitate se numeşte cest Convenţional imund, prin care mergem tândăleşte, ori alergăm bezmeticeşte, ori ne târâm către veşnicul Nicăieri! Nu?... Sigur că da! Şi Tăcerea asta... mai grea decât Cerul, mai povară decât gândul că n-am fost lăsat în Stare să-mi plătesc Pierderea prin Respect faţă de Cuvântul dat sub palmierul din ce în ce mai înalt şi vioi şi arogant ca un supus cu stăpân epitrop!... Oare de ce nu sfărmăm Tăcerea asta deprimantă? Oare n-ar fi bine să intonăm împreună „Dă, mamă, cu biciu-n mine!”(?)... melodie arhicunoscută, pe care am propus-o drept Imn al României, în locul mincinosului „Deşteaptă-te, Române!”(?)... Dar, neaşteptat, nea Ion începe să murmure unul dintre cele re/cunoscute cântece ale Mariei Tănase: „Aseară ţi-am luat basma/ şi-acum te văd fără ea!/ Cine ţi-o mai lua basma,/ să se destrame ca ea!// Aseară ţi-am luat cercei/ şi-acum te văd fără ei!/ Cine ţi-o mai lua cercei,/ să se spânzure ca ei!// Aseară ţi-am luat mărgele/ şi-acum te văd fără ele!/ Cine ţi-o mai lua mărgele,/ să se deşire ca ele!// Aseară ţi-am luat inel/ şi-acum te văd fără el!/ Cine ţi-o mai lua inel,/ să se-ncovrige ca el!”//... Sigur că da! Mă luminez! Fără să vrea (?) eforul mi-a sugerat cum să-mi răsplătesc rămăşagul pierdut! Jur pe Copilăria mea de Onoare!... (Stai aşa!)...
