Ce mă mai scormoneşte Maria asta! Ce mă mai provoacă! Îmi umblă destul de mult prin inimă şi prin creier, mă cotrobăieşte meticulos, dar destul de elegant! Iar această eleganţă mă determină să n-o pot refuza! Are-un fel de pedanterie plăcută, deloc sâcâitoare! Un fel de a mă împinge-n uşor-uşor în flăcări... şi apoi de a striga „fii atent să nu te frigi”!... Sigur că-mi aduc aminte cele două versuri memorabile, formidabile, răscolitoare ale Maicii Teodosia Zorica Laţcu! Cum să uit asemenea superbie? Iată-le: „Daphnis odată din fluier zicea ameţeala cea dulce/ Care-i cuprinde pe miri când se duc în iatac să se culce!”... Sigur că da! I le rostesc încet, aproape şoptit! Îi curg lacrimi! Oare de ce? N-o întreb! Îi spun să ia creionul chimic, de contabil clasic, şi să-şi noteze ce-(i) dictez pentru ea!
„aseară mi-a scris maria!/... doamne, ce frumos mi-a scris!/... am citit încet şi singur/... şi-am ţinut geamul deschis,/ poate intră luna-n casă/ ca să-mi spună până când/ mai aştept şi car o cruce/ de la cer până-n pământ...!/ ştiu că numai luna asta/ poate, zilnic, să ajungă/ tocmai unde stă maria/ mai înaltă şi mai lungă/ decât oricare marie/ dintre toate celelalte...!/ şi mi-a scris direct pe lună/ cele mai cuvinte calde,/ şi mi-a scris direct pe lună/ cele mai cuvinte rare,/ cele mai cuvinte dese:/ pogorâri din cale-n dare...!/ (numai doamna lună poate/ să ajungă pân-la mine!)/ (aseară mi-a scris maria/ şi-am visat că nu mai vine!”//...
Sigur că da! Oare de ce plânge contabila? Cred că ar trebui s-o întreb, s-o alin, dar nu ştiu cum! Uite, mai bine-i citesc textul cvasi/bulevardier de sub portretul despre care am scris în ziarul de ieri că are tonuri dulci, de galben Van Gogh, aflat în colţul estic al peretelui dinspre nord! Şi chiar încep să-i citesc rar şi la fel de şoptit!... „greşeli fundamentale?!... răni adânci?!.../ (plătesc şi tac, nu caut mântuire!).../ port ghete scâlciate?!... merg pe brânci?!.../ demult, am spart un geam de monastire/ şi am intrat aiurea şi-am furat/ icoane, lumânări, agheasmă, cele/ mai sfinte substantive...! blestemat/ să fiu dacă la crâşma „7(şapte) stele”/ nu dau (pomană) vodcă, vin pelin,/ gin ecologic, bere, secărică,/ ţigări, coniac şi gândul că mai ţin/ la măreţia (dumneavoastră) mică,/ la nasul (dumneavoastră) foarte sus,/ la josnicia (dumneavoastră) mare!/... (şi la tristeţea că poetul dus/ să fure din biserici, e-o chemare!)”//... Începe să se lumineze! Îşi şterge lacrimile şi mă roagă să-mi dea o cafea şi un lichior de cireşe amare!... Sigur că da!... (Stai să vezi!)
