Contabila îşi şterge o lacrimă imaginară, îmi trimite o miliardime de surâs şi-mi toarnă încă un lichior de cireşe amare! Sunt la limita răbdării şi rezistenţei fizice şi sufleteşti! Dacă în următoarele trei virgulă paisprezece secunde nu-mi spune măcar unde mi-a pus portretul, ori, dacă nu mi l-a pus, de ce nu mi l-a pus, cred c-o părăsesc literalmente, o las baltă şi dispar din acest Muzeu ispititor şi serios mult mai abitir decât celebrul Cimitir Vesel din Săpânţa! Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, Maria îmi „porunceşte” s-o urmez! Pe-o scăriţă-n spirală, scârţâitoare ca şi sora ei aducătoare-n Demisol, coborâm într-un clarobscur numai potrivit şi numai pregătit parcă pentru turnat pelicule după scenarii din cărţile lui Balzac şi Zola şi Dumas şi Feval! Camera nu-i mare! Contabila aprinde o lumânare şi mă conduce până la peretele dinspre apus! Plimbă lumina de colo-colo... şi nu spune nici o vorbuliţă, ca să nu deranjeze spiritele/duhurile bune/rele, probabil! Dar nu trebuie să-mi explice nimic, fiindcă, încet-încet, încep să desluşesc numai figuri de foşti vii trecători pe aici! Numai şi numai foşti vii! Şi, stupoare, văd şi chipul meu pictat de Toni Bejan, Dumnezeu să-l ierte! Care va să zică, Maria m-a pus în Camera Morţilor, deşi mai suflu, da? Oare de ce? Lângă portretul meu îl văd pe al magistratului N. Dreptate! Lângă N. Dreptate o desluşesc greu pe avocata O. Jurisprudenţă! Alături, parcă răspândind fiori de groază, îl disting pe tâlharul C. Lovitură! Mai spre stânga, lângă prozatoarea E. Zâzanie, îl ghicesc pe poetul D. Lefter! Iată-l şi pe zvăpăiatul cenaclist, P. Furtună! Şi pe straşnicul cititor, V. Topor!... Doamne, câţi au murit! Câţi au pe/trecut pe Aici, prin acest Sanctuar al Aventurii, al Căutării şi al Uitării, al Norocului şi al Ghinionului, al Regăsirii şi al Disperării! Şi, repet, numai şi numai foşti! Numai eu, din cele câteva sute de portrete, şi fost şi actual! Oare de ce m-a atârnat Maria în Spaţiul Eternităţii? Ce vină voi fi avut, de nu m-a cuprins la Vii?... Din nou parcă citindu-mi gândurile, o aud pe Maria: „Ştii de ce te-am spânzurat aici? Pentru că, odinioară, ai scris cel mai răscolitor Poem despre Viaţă! Dacă nu crezi, citeşte-l! Te rog frumos! Doar ştii cât de mult îmi place să te ascult, da? Cum şi altădată, când Poezia şi Candoarea erau, într-adevăr, cele FĂRĂ DE CARE NU SE POATE! Da?... Hai, sui pe taburet, ia lumânarea şi citeşte-l! Sau îl ştii şi pe dinafară?... Gata, poţi să începi! Eu te ascult cum şi atunci! Ştii când, da?”... (Stai aşa!)
Evaziunea Sentimentală (XIII) Scris de Ion Zimbru
