Sigur că da! Ştiu când! Când Maria, care nici nu visa că va să ajungă să menţină conturi cu Răspundere Nelimitată, mă asculta fără să crâcnească, or şoptindu-mi că textele mele îi strecoară în suflet numai „senzaţiile tari” ale Liniştii/Liniştirii, numai chemările magice ale Imprevizibilului! Când mă însoţea tulburătoare, ca o Mireasă a Necunoscutului, să aflăm unde se ascund fluturii când plouă, dar şi să ascultăm ce zgomot face cântecul când moare! Şi cum să nu-i ascult ruga de a-i recita/reciti texul de sub portret?...Aşadar, cocoţat pe taburet, cu lumânarea-n mâna stângă şi cu palma dreaptă pe inimă, ca un întârziat Rămas printre Duşi, încep: „cred c-a trecut!...încă-i mai simt sărutul!/ încă mai gust din veşnicia sa!/ nu-mi pare rău că n-a rămas la mine!/ e-a tuturor! ea nu-i numai a mea!// cred c-a trecut!...nu ştiu unde se duce-n/ rochia-i lungă, fără de sfârşit!/ încă-i mai simt eternitatea mică:/ suflet şi trup de înger invalid!// cred c-a trecut!...lumină şi-ntuneric,/ lumină şi-ntuneric!.../ vrei/nu vrei...şi, vreau/nu vreau,/ chiar dacă nu mai este,/ mă simt înfăşurat în miezul ei!// cred c-a trecut!...şi este!...iat-o, vine/ cât ai clipi, cât aş clipi!.../ ce dans/ crepuscular!...şi, printre ieri şi mâine,/ chiar pururea-i, chiar leagăn, chiar balans!”//...Mă dau jos de pe taburet! Maria-şi ţine batista la ochi! N-o deranjez! Nu plec din preajma ei! Lumânarea-i aproape gata de ars! Timpul stă-nţepenit ca foştii Vii! Spaţiul închis într-această Odaie parcă se strânge, se-ngustează, se contractă! Parcă vrea să ne facă tot/una cu Tot şi cu Nimic! O aştept pe Maria să se liniştească! Dacă mai poate! Şi poate! Mă roagă s-o iert pentru fluctuarea emoţiunilor sale, pentru „picarea” în Prezentul Trecut, în trecutul Prezent! Şi încă mă roagă să ne suim în Demisol şi să mai umblăm la lichiorul de cireşe amare! Şi la cafea! Şi-n arhiva încă nepregătită să fie lipită pe pereţi!...Sigur că da! Ne suim! După ce toarnă, îi cer un surâs! Îmi dă două! Şi o întreb: „Spune-mi, te rog, unde-i portretul tău pictat de acelaşi Toni Bejan? De ce nu-l expui lângă al meu, în Odaia cu celebri?”...Cade-n tăcere! Nu pot realiza de ce nu-mi răspunde! Şi doar o ştiu ca fiind cea mai spontană Marie dintre cele toate-ale mele Marii! Şi doar vede câtă răbdare încă mai pot avea-n împrejuru-i cald, însă năucitor prin Magnitudine şi printr-un fel de Nepăsare atractivă, cum numai şi numai Gravitaţia o manifestă-n Plin!...Se uită la mine şi zâmbeşte fără să-i cer! Scoate-un dosar din arhivă! Şi, din dosar, scoate un portret!...(Stai aşa!)
Evaziunea Sentimentală (XIV) Scris de Ion Zimbru
