E portretul ei, de Atunci...când ne-am cunoscut/întâlnit să câştigăm un loc de „frunte” în această Galerie a „Somităţilor” pătimaşe, în această „Rezervaţie” cu cele mai rare păsări cântătoare, păsări de pradă, păsări de companie, păsări de curse, păsări domestice, păsări sălbatice, păsări de asalt, păsări de vânătoare, păsări de ouă, păsări de pene, păsări de alintare şi consolare, păsări de lămurit că, ştiţi foarte bine, „dacă Dragoste nu e, nimic nu e”! dacă Respect nu e, nimic nu e! dacă Răspundere Nelimitată nu e, nimic nu e! dacă Maria nu e, nimic nu e! dacă Poezie nu e, nimic nu e! Nu?...Era foarte frumoasă Maria! Şi acuma-i la fel de halucinogenă!...Şi o aud: „Iată portretul meu! Nu l-am „pus”, fiindcă am aşteptat momentul potrivit să te întreb dacă am voie să-l spânzur lângă al tău, în Odaia cu Morţi, deşi cred că şi eu sunt Vie, cum şi tu crezi că eşti Viu! Mă laşi lângă tine? Şi te rog frumos să asculţi şi textul aferent portretului, pe care l-am scris Atunci, când eram împreună pe strada Frunzei şi i-am văzut pe Ucigaşii de Linişte şi Genuin! Atunci mi-ai zis că nici tu nu erai în Stare să scrii aşa Frumos şi Trist şi direct proporţional cu ce se întâmplă în Jurul nostru mutilat sistematic şi îmbâcsit cu „gusturi” de neam prost! Că aşa ar trebui să se numească marele edificiu religios, aflat în construcţie la Bucureşti: Catedrala Mântuirii Neamului Prost! Nu?”...N-am încotro, aprob pozitiv, ciulesc urechile şi ascult Alcătuirea de Atunci! Şi iată cu ce a fost în Stare să mă surclaseze, să mă vâre-n Admirare!
„Prin gardul (straşnic) volburi des cresc şi se ridică/ să mai audă păsări, să mai atingă cer!.../ Sunt păsări mai puţine, mai rare şi mai goale!/ Ceru-i mai sus, mai veşted, mai mic în 2/Pi/R!// Sunt albe, mov, albastre!...uimite şi naive,/ s-agaţă printre fiare,/ printre târtani şi praf,/ tuşesc şi plâng pe rochii!...surd, împrejurul cântă/ la disperato/metru şi disperato/graf!// Tot jurul dă din coadă, hulpav, bate din palme,/ slăveşte prăbuşirea, cruzimea...face haz/ şi smulge şi striveşte aceste rochii sfinte,/ şi-şi hârcâie-ascuţişuri pe tot ce-a mai rămas!...// Cum lasă cel din ceruri această-nvolburare/ să rupă şi s-azvârle frumosul, simplul? cum/ îngăduie vârtejul, vertijul? cum să ierte/ barbari sfărmând superbe la margine de drum?// Cum să nu-şi piardă susul din arie când vede/ atâtea dezacorduri şi hoarde bând mister,/ mâncând porunci?.../ Sunt gata să plec sub arătură/ şi să-mi des crească volburi (prin ochi) până la cer!”//...Sigur că da! Trist şi Adevărat!...(Stai o ţâră!)
