Ai grijă, fiule! ai grijă!/ poartă blândeţe de pisică/ şi (iluzorie, din fire)/ suceşte fire prin firide/ antice, noi, aşa, moderne...!.../ dacă întrebi (la o adică)/ zice că Toarce în simbria/ Destinului şi, pasămite,/ este imună la tristeţe/ şi la-nchinare şi la rugi.../ te zgârie, de-i ceri la Viaţă/ o zi în plus...mai bine fugi/ şi-o laşi în plata cui a dat-o/ (a Zeului stăpân şi Tată).../ e stâncă Nona şi seduce.../ parşivă Parcă blestemată!//
Ai grijă, fiule! ai grijă!/ şi asta-i piatră, chiar de pare/ o dulce, şede într-o doară/ şi Ghemuieşte calendare.../ tace şi face, strânge fire/ (e foarte harnică, din fire)/ n-aceeaşi plată, diabolic.../ şi-apropie de cimitire/ toată suflarea!...nu-i mai bine/ să spui adio şi să pleci/ unde-i stăpână o Secundă,/ nu ostenitul veci de veci,/ nu Infinitul mizerabil?.../ vicleană Parcă-i şi Decuma.../ toarnă polen Deşertăciunii/ dintre Atuncea şi Acuma!//
Ai grijă, fiule! ai grijă:/ Carpe Diem fără sfială,/ nu te mai da Zădărniciei/ drept băutură şi merinde/ fiindcă asta-i începutul/ Acelei fără Socoteală,/ Acelui Gol căruia Morta/ (o Parcă fără de cuvinte)/ îi taie firul (ombilicul)/ şi-l unge Drept Mântuitor!.../ nu e mai bine să zici: gata,/ sictir pe hărnicia Lor,/ acestor Trei fără-ndurare/ şi ticăloase şi spurcate...?/ Hai, fii atent...şi vezi cum Zeus/ se pişă în Eternitate!//
Îmi sfârâie Inima, doamna mea,/ de parcă un câine bătut şi flămând mârâie/ şi-mi cere iertare că abia mai poate/ printre naştere şi moarte să se târâie!// Şi mi-i frică să afli cum tremură,/ mai ales când eşti din ce în ce mai departe.../ şi doar tu ştii s-o repari,/ adică s-o faci să bată ca la carte!// Şi sfârâie şi se zvârcoleşte şi bate/ la o poartă care nu vrea să se mai deschidă.../ [şi nu (s)-aude o vorbă de sus ori de jos].../ seamănă cu o pasăre zdrenţuită!// După o mie şi una de zile, pe cerul răsărit/ se pot citi trei cuvinte: „vino afară, Lazăre!”.../ Şi câtă zădărnicie veşnică, doamna mea,/ pentru câteva zdrenţe de pasăre!//
De când nu mai ştiu nimic despre ea,/ îmi amintesc Vioara pe care/ am umplut-o cu ghiocei/ şi i-am aşezat-o la picioare!// Era iarnă spre primăvară.../ iar fata se pregătea să cânte/ o arie din opera iubirii/ cu aripile frânte!// Era frumoasă şi tristă/ ca o catedrală jefuită de haimanale,/ eram cu inima la gât/ şi cu sufletul sărit din balamale!// De când nu mai ştiu nimic despre ea,/ despre picioarele şi mâinile ei,/ sunt arie din opera iubirii/ lângă Vioara umplută cu ghiocei!//
