Publicitatea în industria siderurgică nu înseamnă foarte mult pentru oamenii de rând. Cine şi-ar cumpăra, să zicem, o tonă de bride după ce vede o reclamă a unui combinat siderurgic, sau cine dă fuga să-şi procure un rulou de tablă pentru că i-a plăcut nu ştiu ce campanie de publicitate? Asta nu înseamnă însă că zona despre care vorbim a rămas nepromovată vreodată şi că nu s-ar fi cheltuit bani serioşi pentru... imagine.
Atunci
În 1974, la Întreprinderea Poligrafică Galaţi se tipărea într-un tiraj considerabil o broşură numită, în acord cu vremurile de atunci, „Să facem cunoştinţă cu combinatul siderurgic din Galaţi”. Atrăgător îndemn. Cu siguranţă că multe dintre fascicolele de-o palmă au intrat repede în vârtejul campaniilor de reciclare a hârtiei de atunci, altele au suplinit inexplicabila criză a şerveţelelor, însă unele dintre ele au fost salvate de-o ignoranţă crasă sau de ambiţiile unor colecţionari.
„Te opreşte pentru ca privirile să se edifice, mintea să adune faptele şi energiile umane ce s-au îngemănat la îndemnul partidului pentru ca aici, pe malurile bătrânului Danubius să se nască Combinatul Siderurgic de la Galaţi, obiectiv industrial de seamă al ţării pe care noi - şi nu numai noi, îl numim curent, cu o legitimă mândrie, noua cetate de metal a României”.
Şi acum
Cadenţa prezentării sfâşiată parcă dintr-un raport de nomenclatură amestecat cu comentariu literar pe o producţie a vremurilor de atunci a dispărut din politicile moderne de imagine ale combinatul siderurgic. Aflat acum sub aripa celei mai mari companii producătoare de oţel din lume, ArcelorMittal, fostul Sidex beneficiază de prezentări mult mai generaliste, cu mesaje ceva mai abstracte.
„Ştiaţi că... ArcelorMittal România are un program pe termen lung pentru plantarea a un milion de copaci pe platforma siderurgică de la Galaţi? Va fi un combinat într-un parc” - aşa sună unul dintre mesajele de pe un poster tipărit la comanda companiei siderurgice în anul 2009.
De pe acelaşi afiş aflăm că „oţelul este reciclabil de nenumărate ori. Aţi putea găsi molecule din primul model de automobil Henry Ford în lingurile cu care veţi mânca deseară” - nu că supa de găluşte acrită cu gorgoaze ar avea vreo legătură cu cremalierele de Ford, însă imaginea creată este îndeajuns de surprinzătoare încât să poată fi reţinută.
Despre echipamente şi specialişti
Ceva mai prozaice revin politicile de PR din \'74. „Conceput la un înalt nivel tehnologic, dotat cu utilaje şi aparatură modernă, cu calculatoare electronice şi laboratoare pentru determinări rapide, combinatul - rod al politicii creatoare a Partidului Comunist Român pentru dezvoltarea siderurgiei româneşti - începând din anul 1966 îşi aduce contribuţia la potenţialul economic al ţării”.
În oglinda timpurilor, cu un limbaj ceva mai modern, însă cu aceeaşi tendinţă de autopromovare industrială aflăm dintr-un afiş modern că „ArcelorMittal are o echipă proprie de 1.400 de oameni de ştiinţă care lucrează în numeroase domenii şi care se preocupă inclusiv de creşterea rezistenţei oţelului la coroziune, studiind calitatea minereului de fier extras din minele pe care le avem în toată lumea şi îmbunătăţind confortul şi siguranţa maşinilor noastre, prin reducerea greutăţii acestora”.
Diferenţe de stil
Dincolo de mesajele mobilizatoare vechi şi noi, care în conştiinţa gălăţenilor înseamnă, probabil, doar nişte vorbe goale şi nişte bani cheltuiţi pe ceva ce nu are să conteze vreodată, rămân nişte cifre, nişte coordonate statistice la fel de interesante.
Din hârtiile îngălbenite aflăm că după construirea combinatului, un salariat necalificat câştiga până la 1.300 de lei în vreme ce un specialist, un angajat cu calificare încasa o chenzină de 1.500 de lei. În plus, ni se vorbeşte despre capacităţi de producţie şi aflăm că, planurile revoluţiei muncitoreşti prevedeau pentru combinatul de la Galaţi o producţie de 10 milioane de tone de oţel pe an.
Trebuie spus însă că se vorbeşte aici despre nişte „rapoarte la hectar”, aşa că ţinta de producţie nu însemna neapărat o producţie reală sau o calitate spectaculoasă.
De atunci, din anii 70 şi până astăzi lucrurile s-au schimbat pe ici, pe colo. Deşi se lucrează în unele situaţii cu aceleaşi echipamente, care nu mai pot fi considerate nici pe departe „moderne tehnologii”, se încearcă aducerea acestora la un anumit standard de producţie, corespondent cu vremurile în care trăim.
Rezultatul este o nădejde a actualei conduceri a combinatului că la Galaţi, cu resursele actuale, s-ar putea produce vreo 8 milioane de tone de oţel pe an. În rest..., diferenţe stilistice.
