Ziua nu-i ca noaptea şi iarna nu-i ca vara. Efectul razelor gama asupra anemonelor nu face bine oricui, mai ales când nu ai bagajul necesar de cunoştinţe şi termeni cu care să explorezi domeniul de referinţă culturală şi jaloanele pe care le impun reprezentanţii genului eventualilor intruşi într-o lume ridicată la nivel de artă.
Poţi foarte bine să visezi castele în Spania, însă asta nu te aduce la nivelul de percepţie rudimentar romantică al lui Sancho Panza, ca să nu mai vorbim de înţelegerea exhaustivă a personajului supranumit Cavalerul tristei figuri, un hidalgo sărac din La Mancha. La răsărit de Eden nu suntem noi, românii, cu tot Răsăritul care ne potopeşte, înghesuindu-ne în coasta unei Europe împlestriţată de stele.
Pentru că licuriciul mic a renunţat la scutul mare, în vreme ce ruşii au renunţat la altceva, la fel de important în economia diplomatică a unei planete din ce în ce mai puţin albastre. Ca să nu mai vorbim despre creşterea continuă a temperaturilor medii înregistrate la nivel atmosferic, în imediata apropiere a solului, precum şi a apei oceanelor, constatată în ultimele decenii, care preocupă oamenii de ştiinţă sub lozinca general folosită de încălzire globală.
Ei bine, aţi înţeles ceva din tot ce am scris mai sus? Probabil nu. Şi e normal să fie aşa. Am scris pur şi simplu ce mi-a trecut prin cap, mizând pe tenacitatea cu care dumneavoastră veţi citi şi pe dorinţa dumneavoastră de a înţelege.
Unii au căutat deja sensuri ascunse, cuvinte cu dublu înţeles, trimiteri literare cu similitudini în realitatea imediată. Cu alte cuvinte, v-aţi dat, sunt sigură, tot interesul să pricepeţi ceva dintr-un text fără cap şi fără coadă, însăilat special cu câteva locuri comune, cuvinte sau grupuri de cuvinte cunoscute, intrate în bagajul normal de cunoştinţe al unui cititor normal, al unui om obişnuit cu lectura.
Unde am vrut să ajung? La concluzia simplă şi la îndemâna oricui, că cititorii, şi mai ales cei de la „Viaţa liberă”, sunt mai inteligenţi decât… privitorii. Şi efortul lor de a căuta înţelesuri îi pune deasupra „privitorilor de discursuri” din chiar Parlamentul României. Acolo unde Adriana Săftoiu a citit un text fără noimă şi a fost aplaudată, ca şi cum cineva ar fi priceput ceva din pretinsa sa declaraţie politică.
După cum vedeţi, experimentul nu este nou, nu-mi aparţine ideea şi, nu vă speriaţi, nu aştept să mă aplaude cineva. Vroiam numai să vă demonstrez, cu dovezi clare, de ce nu sunteţi dumneavoastră, pentru care am tot respectul, în scaunele de la Palatul Parlamentului. Atenţia nu se prea poartă acolo. Şi nici lectura aplicată. De aceea n-aţi devenit deputaţi. E de bine? E de rău? După ce mă veţi blagoslovi cum se cuvine pentru încercarea de astăzi, răspundeţi-vă singuri la întrebarea de mai sus.
