Conflict în traficul cu pacienţi

Scris de Mariana Constandache

Marți, 10 Aprilie 2018 00:00

Recenta sugestie a şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă referitoare la medicii care ar trebui să aleagă dacă muncesc la stat sau la privat exprimă tarele unui sistem care se vrea bivalent, dar care, în realitate, nu este decât întruchiparea unei vaci de muls, care nu dă un lapte destul de gras cât să ţină sănătatea naţională în picioare. Zilele trecute, Raed Arafat opina că ar cam fi venit vremea ca medicii români să se decidă unde vor să muncească. În contextul majorărilor salariale de care au beneficiat recent cei din sistemul sanitar, oficialul a zămislit pe piaţă ideea conflictului de interese în care s-ar afla un medic, să zicem, în momentul în care lucrează şi la stat, într-un spital cel mai adesea, şi în sistemul privat, ca angajat/colaborator într-o clinică particulară sau ca şef al propriului cabinet individual. Tocmai acum? Este întrebarea firească şi de bun-simţ pe care şi-ar pune-o toată lumea, inclusiv familiile răposaţilor care de-a lungul anilor s-au plimbat între nevolnicele spitale publice şi cabinetele private, unde şi-au dat şi ultimul bănuţ ca să aibă parte de o atenţie mai deosebită şi, implicit, de un tratament salvator. Asta nemaipunându-i la socoteală pe cei care au luat drumul străinătăţii ca să îşi găsească, în sfârşit, sănătatea. Pentru că, oficial, acum, un medic câştigă destul de mult şi la stat cât să nu mai fie nevoit să facă „afaceri“. Pentru că, acum, noi, contribuabilii asiguraţi la sistemul naţional, suportăm nişte cheltuieli pentru ca doctorul să fie la program, la spital, de gardă, sau la policlinică, nu la cabinetul lui, oferind consultaţii la preţuri prohibitive. Nu am nimic împotriva sistemului privat, acolo unde e sănătos şi sustenabil, ca pregătire şi infrastructură. Dar nici în centrele universitare cu tradiţie de la noi nu sunt tranşate clar cele două paliere, fiind dependente unul de celălalt, şi asta nu întotdeauna la modul fericit: sistemul de stat este locul de „recrutare“ a pacienţilor şi tot acolo ajung cazurile serioase, ca să nu spunem de cele grave. În atare context, ar fi aproape inutil de amintit cam ce războaie s-ar naşte între taberele de specialişti, câtă vreme un dermatolog, să zicem, mai lesne poate răzbate în particular decât chirurgul strâns legat de sala de operaţie a spitalului. Moral, ideea e corectă. Practic, rămâne de văzut dacă, când şi câţi vor pune în balanţă arginţii şi aplecarea către meserie.