Am fost prea înşelaţi să mai sperăm. Am fost prea trădaţi să mai credem. Am fost prea păcăliţi să le mai acordăm credit unor oameni care vor să ne apară pentru câteva săptămâni de campanie în chip de salvatori ai naţiunii.
Nu ne mai vine să râdem de idioţenile pe care politicienii le promit şi le spun.
Candidaţii la funcţia de preşedinte vorbesc în cuvinte mari. Auzim: „Vreau o Românie a bunului simţ”, recita Traian Băsescu, invocând că s-a gândit la un astfel de slogan de campanie.
Culmea, şi Crin Antonescu s-a gândit la ceva cu „bunul simţ”, iar Mircea Geoană, cu siguranţă că a avut şi el o străfulgerare de „bun simţ”. Cuvântul „ruşine” nu a străfulgerat pe nimeni, se pare.
Lupta începe dur, se anunţă crâncenă. Ne aşteptăm, potrivit tradiţiei româneşti, la scoaterea de dosare gata penale, la atacuri mârşave, la înjurături la adresa mamei, soţiei, copiilor, amantei.
Ne aşteptăm să aflăm că unii dintre candidaţi sunt fie homosexuali, fie alcoolici. Nu m-aş mira să apară în presă că unul are SIDA, că altul tocmai a făcut o criză de epilepsie şi că, în general, fiecare are o boală incurabilă care îi afectează gândirea şi logica de viitor preşedinte.
Mizeriile curg, pumnii se împart în direct la ore de maximă audienţă. Între timp, câteva milioane de români care nu au avut şansa să posede o centrală termică, dârdâie de frig, economia e în colaps, şomerii îngroaşă rândurile, mitingurile de disperare socială au devenit un fapt atât de firesc încât nu le mai bagă nimeni în seamă.
Nu avem nici o şansă la demnitate! Şi sunt mâhnită la fel ca alte milioane de români. Pentru că suntem trataţi cu dispreţ de către instituţiile publice, pentru că ne e trântită uşa în nas de către funcţionarii publici (prea blazaţi şi prea speriaţi că ei, la rândul lor, ar putea rămâne pe drumuri), pentru că neprofesionalismul persoanelor aflate în funcţii de conducere la instituţii cheie ale statului a devenit un criteriu de numire politică.
Pentru că ne e teamă să ne îmbolnăvim, pentru că deşi plătim asigurări de sănătate de o viaţă, la medicul de familie trebuie să aştepţi ore în şir, iar la spitale trebuie să fii pe moarte să te bage cineva în seamă.
Nu avem nici o şansă sa ne facem bine, atâta vreme cât oameni ca Nati Meir sunt făcuţi vedete în emisiuni teve, atâta vreme cât circul politic ne ocupă toată viaţa, atâta vreme cât politica a devenit un fel latrina imposibil de vidanjat.
A-ţi dori să devii politician a ajuns în România nicidecum un ideal măreţ (ca în America, de exemplu), ci o aspiraţie de tânăr ratat, respins de societate, pentru care singura şansă de reabilitare e intrarea în politică.
Aţi auzit de vreun tânăr (sau mai puţin tânăr) capabil, inteligent şi plin de realizări să fie lăsat să se afirme în politică? Chiar dacă încearcă, se găseşte întotdeauna cineva care ştie schema „capului în gură” să-l facă să stea naibii în banca lui („ce, mă, te-ai găsit tu deştept?”).
Nu mai suntem proşti şi nici nu ne mai lăsăm duşi de nas. Acum ne-am făcut deştepţi, dar degeaba, e un pic prea târziu.
E ţara în care trăim. E trist, e de-a dreptul nasol (ar spune Vanghelie). Noi am contribuit cu toţii la paragina naţională. Acum ne pare rău, dar nu mai putem face nimic. Şi chiar dacă mai putem face, parcă interesează pe cineva?
