Deşi nu trăim într-o republică prezidenţială, să ne tremure ştampila c-am putea vota vreun ţar, paşă, mareşal ori un om de paie, importanţa alegerii unui preşedinte este maximă în România.
Aşa cum pariem pe un cal, aşa cum huiduim un fotbalist care a tras pe lângă poartă sau îl iubim pe unul care a marcat senzaţional, aşa ne ataşăm de un candidat, îl urâm pe altul sau ne uităm la toţi fără să ştim pe care să punem ştampila, mai ales că în fiecare seară, la televizor, câte doi-trei sau în parte, par mai buni sau mai slabi decât păreau alaltăieri…
Ca şi o vedetă rock, un candidat la preşedinţie vine cu „orchestra” lui, are prezentatori, vedete la rândul lor, care vorbesc meşteşugit despre talentele sale, „uitând” greşelile sau scăderile, vorbind numai în adunare şi înmulţire. Fanii aplaudă, iar cei care preferă… popul, pe Bach ori muzica populară, înjură, ori ridică din umeri…
Dar haideţi să comparăm republica asta tristă cu un avion. Pilotul este Parlamentul, care ţine seama sau nu de legile iniţiate de aparatul tehnic - Guvernul (un fel de turn de control) sau iniţiază chiar el legile. Co-pilotul, care îl trage de mânecă pe pilot atunci când apasă pe ce nu trebuie şi-i ia comanda în caz de necesitate, este preşedintele ţării.
Ori, la alegerile de preşedinţi, noi ne-am comportat întotdeauna ca pentru o alegere de stewardesă. Care trebuie să fie frumoasă, deşteaptă, autoritară în caz de accident etc. etc.
Putem merge cu o cursă şi nu cu alta pentru că e mai ieftină, mai sigură, ajunge mai repede, dar şi pentru că ştim că are la bord stewardese trăsnet. În fond, alegătorul e şi el om, nu a făcut studii… electorale, nu are Facultatea de Alegeri, poate alege cu ochiul, cu sufletul, influenţat de o declaraţie, de-un zâmbet, de o alură care i se pare familiară.
Ca alegător… necalificat, ca noi toţi, poţi alege orice, este dreptul tău şi nimeni n-are voie să te facă prost sau iresponsabil dacă va ieşi rău. Şi la Starea Civilă zici „da” şi poate ieşi bine sau rău din asta. Şi nimeni nu te face prost, ci doar ghinionist, la o adică…
Pentru că, pe oricine vom pune ştampila, respectivul nu ne poate mulţumi pe toţi! Experienţa ne-a arătat că preşedintele trebuie să poată lucra cu majoritatea/ majorităţile parlamentare sau, dacă nu-i iese, să poată bloca totul. Cum e mai bine trebuie să judece fiecare.
Oricât de mic ar fi Parlamentul (şi acum vom ajunge la partea a doua a scrutinului – referendumul), ar fi ideal să-l sprijine pe cel ales de noi. Gândind majorităţile posibile, vom putea trage concluzia cam ce fel de Guvern, cu ce majorităţi parlamentare va promova viitorul preşedinte al ţării.
Un Guvern care, cel puţin în teorie, ar trebui să fie cel care va susţine fie direct populaţia, fie va redresa economia, fie un amestec din cele două.
Ce fel de taxe, mai mici sau mai mari, promit candidaţii la preşedinţie, în numele partidelor care îi susţin, este deja altă discuţie, în care nu se descurcă nici specialiştii în economie şi care ţine şi de situaţia internaţională şi de sinceritate.
Aşa că acesta nu poate fi un indiciu pentru noi. Dacă programele şi proiectele existau şi funcţionau, puneam „avionul” demult pe pilot automat.
De data aceasta, dacă vom merge la vot, avem două opţiuni „la preţ de una”: alegem sau nu alegem un preşedinte, dar în acelaşi timp votăm pentru păstrarea sau schimbarea actualului sistem parlamentar bicameral, având şi opţiunea de a nu alege niciuna dintre variante.
Dacă ne întoarcem la comparaţia cu avionul, e ca şi cum am opta, înainte de îmbarcare, pentru o clasă anume. Într-o parte e mai scump, dar poate ne permitem, în altă parte e mai ieftin, dar mai înghesuit.… Urmează staţia primului tur de scrutin, cu peron… în toate părţile. Coborâm sau mergem acasă?
