Duminică, până la ora 12,00, votaseră deja cam tot atâţia români câţi au votat la europarlamentare până la închiderea urnelor. O prezenţă la vot peste aşteptări şi primul tur al alegerilor prezidenţiale desfăşurat normal, dacă facem abstracţie de incidentele tipic româneşti, asta ar putea fi concluzia.
Chiar dacă starea generală în secţiile de vot şi peste tot acolo unde se vorbea despre alegeri a fost una de tensiune mocnită, de teamă febrilă, de suspiciune manifestată în cele mai banale situaţii, rezultatul s-a dovedit cel intuit de ambele tabere ale partidelor majoritare. Traian Băsescu şi Mircea Geoană au intrat în turul doi.
Crin Antonescu a pierdut procente serioase încă de la confruntarea în trei, după cum Sorin Oprescu a fost ejectat din luptă, părerea mea, tocmai pentru că nu a participat la confruntare.
Nu este adevărat că a fost o victorie a dreptei. Dreapta românească nu mai este demult clară, ca direcţie, proiect, doctrină şi eficienţă, pentru marea majoritate a alegătorilor.
Dreapta a câştigat în 1996, acum a câştigat referendumul. Însă, nici stânga nu este suficient conturată la noi şi are probleme de confuzie serioasă între formă şi fond.
Avem aşadar de ales mai curând între oamenii care ni se oferă - alţii nu sunt, decât între doctrine şi direcţii politice.
În două săptămâni trebuie să ne lămurim dacă vom vota doar declaraţiile de partid sau omul acestor declaraţii, indiferent care va fi acela. Cu atenţie sporită la orgoliul şi fierea aruncate în luptă de fiecare.
Pentru că, dincolo de procente şi ziceri, ieri au fost vizibile şi relaţiile contondente între partide, adversităţile ireconciliabile şi suspiciunile insistente. Oamenii partidelor, cei care fac uliţa şi trotuarul la fiecare rundă de vot, preparatorii, organizatorii, animatorii elanului democratic al maselor au fost toată ziua cu ochiul peste gardul vecinilor, aproape sperând să-l vadă cum îşi rupe gâtul.
Televiziunile au întreţinut şi ele teoria conspiraţiei, devenită la faţa locului, în teren, mai curând expresia clară a tradiţionalei noastre dezorganizări. Exemplul secţiilor speciale de la studenţi şi din gara gălăţeană ar putea susţine singur această concluzie. O secţie sub scară şi alta lângă „umblătoarea” asezonată cu damful specific n-au prea făcut impresie solicitanţilor.
Pe de altă parte, noile prevederi ale legii au redus până la desfiinţare dreptul bolnavilor de a vota, lucru pe care l-au simţit din plin şi cadrele medicale de gardă pe parcursul zilei de ieri. Şi nu a fost vorba despre aranjamente, ci despre o sfântă neputinţă de a gândi şi organiza lucrurile în aşa fel încât fiecare persoană să-şi poată exercita dreptul la vot.
Între câteva incidente clare, altele prosteşti şi unele determinate de neştiinţă sau birocraţie, pânda a continuat până la momentul închiderii urnelor, tenace, duşmănoasă şi tristă, ca într-o competiţie cu finalul vândut între arbitri şi patronii de cluburi.
N-a fost un joc al sportivităţii, ci o luptă de orgolii şi un pariu care pe care. Ca întreaga noastră existenţă din ultimii ani.
Doar numărul mare al cetăţenilor care au ieşit să voteze le-a închis gura ţesătorilor de conspiraţii şi a dat primul semnal românesc de normalitate, după două decenii de originală democraţie.
