Acum scrâşnim din dinţi. În anul de graţie 2009 ni s-au strepezit iluziile de atâta realitate, după două decenii de mâncat libertate cu lingura românească.
Mămăliga aceea explodată într-un decembrie providenţial n-a putut fi îmbucată decât cu lingura noastră de lemn. Destin de popor aflat la răscruce de lumi.
De unde veselă occidentală pe vremea când visam banane verzi şi făceam cozi la bucata de pâine şi litrul de lapte? Aveam doar coada sapei în mână şi nişte tineri nebuni care şi-au pus viaţa la bătaie.
Pentru fiecare dintre noi, revoluţia a însemnat altceva. Însă atunci, la momentul zero, era pentru toţi revoluţie.
După două decenii, deja istoria celor care au crezut că fac istorie s-a întors cu susul în jos, adevăruri crude şi revelaţii străine pun stăpânire pe credinţele de atunci, şi când întorci capul către 22 decembrie 1989, amintindu-ţi că strigai libertate şi jos comunismul, te întrebi ce-a mai rămas din descătuşarea dintâi.
Forma acelei libertăţi şi conţinutul acelui comunism s-au schimbat, au luat pe alocuri înfăţişarea cui a avut rapiditate mai mare de mână şi gură mai bogată.
Ce vedem, ce ştim, ce trăim acum, la 20 de ani după ce am săvârşit cu toţii un Crăciun însângerat, pare pentru multă lume reflecţia schimonosită a bucuriei dintâi.
Atunci îl detronam victorioşi pe Moş Gerilă, şi scriam cu lacrimi de sânge, în paginile înflăcărate ale acestui ziar cuvintele Hristos şi Betleem, tipăream colindele adevărate şi asta ni se părea o victorie.
Acum uităm datina şi ne amintim doar melodia străină care răsună neîntrerupt în supermarket.
Nu spun că e rău, nu cred că am luat-o pe un drum greşit, dar nu mă pot opri să regret mersul împiedicat al devenirii noastre şi înstrăinările care ne mai cuprind.
Nu mă pot opri să regret greşelile şi să constat că atâtea erori de gândire, mentalitate şi acţiune ne-au dus dintr-un Crăciun în altul cu paşi mai înceţi decât am fi meritat.
Însă, toate revoluţiile îşi înghit fiii, jertfele devin naturale şi eroii poveste. De ce am face noi excepţie? Aşa că, după 20 de ani, înfipţi cu toate puterile în ceea ce vrem să se numească democraţie şi libertate, cu spatele asigurat de o Europă care nu ne mai poate ignora, ar trebui să privim înainte.
Cu dinţii strânşi, cu durerile la zi, cu nemulţumirile cât casa, dar în stare să ne punem singuri pe picioare şi să gândim cu mintea noastră, câtă avem, cum să construim un altfel de viitor copiilor noştri.
De-o vârstă cu schimbarea din 1989, „Viaţa liberă”, ziarul acesta crescut zi de zi şi an de an vreme de două decenii, nu are o istorie personală diferită de cea a fiecărui gălăţean care îl citeşte.
E aşa cum îi sunt cititorii, cei care l-au ajutat să fie, să participe, să ia atitudine, să rămână. Lor le închinăm sărbătoarea şi în ei avem încredere că ne vor ajuta să schimbăm în continuare ce este de schimbat.
„Ne-am deşteptat!” scriam în primul număr. După 20 de ani avem măcar certitudinea că deşteptarea continuă.
