Este un cor naţional pentru jelirea „învăţământului” şi a profesorimii. Unde va ajunge România pentru că se vor face disponibilizări în „învăţământ”? De ce s-a început cu „învăţământul” şi nu cu altă ramură de bugetari!?
A, de ce pun ghilimele? Hm, poate pentru că actualul Minister este al „Educaţiei, Cercetării şi Inovării”, nicidecum al „învăţământului”. Dovadă în plus că acesta a cam ajuns ultima roată la căruţă.
Ziceam că e trend naţional să plângem „învăţământul”. După cum este mare blasfemie să zici pe dos!
Dar, hai să stăm strâmb şi să încercăm să raţionăm, de când şi până când putem zice că am fost martorii marelui progres înregistrat de învăţământul românesc, după ’89? Ca să avem după ce plânge acum, zic!
Brambureala, ideile creţe ale fiecărui ministru venit să stea un an la Minister, reforma reformată anual – ăsta s-a numit progres?
O proporţie uluitor de mare şi de constantă de „merituoşi” absolvenţi de facultate se prezintă vară de vară la examenele de titularizare, unde se umplu de note de 2 şi 3 – ăsta e progres?
Cele câteva zeci de olimpici naţionali, cifră constantă cu cea din negrul comunism – te pomeneşti că acesta o fi progres, de parcă naţiunea ar fi corect reprezentată doar de geniile în chimie şi matematică.
Era rău în comunism, rău tare: peste 40 de elevi în clasă şi… cam atât. Ne referim la hibele sistemului, nu la faptul că se stingea lumina, era frig în şcoli şi tânjeam toţi după caşcaval.
A, nu mai găsim nimic de criticat? Cumva pentru că, pentru Dumnezeu, chiar se făcea carte înainte de ’89!?
Şi poate pentru că profesorii – aceia puţini care erau şi care erau selectaţi la sânge ca să ajungă să ocupe o catedră – nu veneau la ore pentru că tocmai fuseseră respinşi la interviul de căpşunar în Spania?!
Am uitat că ne-am umplut, imediat după ’89, de zeci de suplinitori care nici să ţină catalogul nu ştiau? Şi asta numai pentru că din reaua aceea de clasă de peste 40 de elevi trebuiau făcute cam două-trei clase, să fim şi noi ca occidentalii, de unde şi nevoia de „cadre didactice”?
Da, acela a fost momentul în care profesorimea s-a încărcat de uscăturile necesare să completeze forma occidentală a „învăţământului” pe care vroiam să îl imităm. Şi cam atât.
Da, învăţam sâmbăta, noi, o întreagă generaţie de elevi care am prins şi comunismul şi… ce a urmat. Da, veneam şi duminica la şcoală, la pregătiri pentru care nu îi plătea nimeni pe profesori.
Ştim, am ajuns rău, de-asta râdem de plozii din ziua de azi, cărora dacă le-ar cădea internetul n-ar şti nici să dea bună ziua fără paranteze.
„Dragă, copiii din ziua de azi fac pregătire din clasa a II-a”, îmi zice dezaprobator o voce feminină. Dar chiar ne-a murit şi ultima fărâmă de simţ al ridicolului?
Una peste alta, dacă rotunjim perspectiva – întru respectarea adevărului, nu a judecăţii etern-sentimentale – nu pierdem mare lucru prin actualele disponibilizări. Dar nici nu câştigăm, dacă ne oprim la atâta lucru.
De profesorii care au luat nota 3 la examenul de titularizare, şi care au prins jumătate de catedră colo, jumătate dincolo – ne putem lipsi. Nu cu ei se face „învăţământ”, şi nici măcar Educaţie – titulatura reală a ministerului.
Semnul egal nu a existat niciodată între cele două – învăţământ însemnând calitate, însemnând standarde, însemnând inutil de multă carte.
Asta în timp ce educaţia se dobândeşte gratuit, în primii şapte ani de acasă, după care, dacă ai voce şi carismă, faci carieră, bani şi te iubeşte o ţară întreagă când zici „Vă pupă Jean!”.
Cu atâta reformă câtă am avut, va fi interesant de văzut dacă nu cumva „învăţământul” va reapărea – forţat – tocmai când îl bocim mai tare.
Şi nu, chiar dacă vor fi 40 de elevi într-o clasă, nu ne întoarcem la ce a fost înainte de ’89!
Am vrea noi…
