Sănătatea a primit, anul acesta, în jur de 6 miliarde de lei, adică aproape 5 la sută din PIB. În ciuda finanţării record, cele mai mari bube ale sistemului public de sănătate au puţine şanse de vindecare, atât timp cât ceva mai profund, complementar părţii financiare, nu este luat în calcul de autorităţi, angajaţi şi pacienţi deopotrivă.
La o primă vedere, 5 la sută din PIB pentru Sănătate însemna o măsură de domeniul fantasticului, în urmă cu doar câţiva ani. Punând lucrurile în context, observăm lesne că aproximativ 80 la sută din toţi aceşti bani merg către plata salariilor personalului medical, pentru a acoperi creşterile salariale intrate în vigoare anul trecut. Din ce rămâne, statul trebuie să gestioneze în maniera sa „eficientă” capitole fundamentale precum prevenţia, asistenţa medicală primară, funcţionarea spitalelor şi a dispensarelor medicale etc.
Se observă astfel că, cel puţin în ce-l priveşte pe pacient, sistemul rămâne în continuare subfinanţat şi corupt. Oamenii vor fi trataţi în continuare în spitale vechi de zeci de ani, localităţi întregi vor rămâne şi de acum înainte fără măcar un medic de familie, nou-născuţii se vor stinge în număr mare din cauza lipsei specialiştilor şi a aparaturii medicale, iar obiceiul nescris, dar larg răspândit, ca pacientul internat să fie trimis cu bileţel la farmacie pentru a-şi cumpăra singur pansamente, seringi şi medicamente va mai dăinui cel puţin o vreme.
Cinic este faptul că măririle salariale, deşi perfect justificate pentru o ţară membră a Uniunii Europene, nu au redus cu nimic fenomenul şpăgii din spitale. Din contră, există semnale că plicul strecurat în buzunarul halatului sau între hârtiile de pe birou a devenit acum şi mai gros, ţinând probabil pasul cu veniturile oficiale.
Ar fi nedrept să nu menţionăm şi lucrurile care totuşi se îmbunătăţesc. Este vorba despre numeroasele investiţii în reabilitarea, modernizarea, extinderea şi dotarea cu aparatură medicală a unor secţii de spital şi a ambulatoriilor de specialitate. Problema este că majoritatea acestor proiecte ar fi rămas pur şi simplu numai pe hârtie, dacă ar fi depins doar de bugetul de stat şi nu de fondurile europene salvatoare.
O soluţie pentru problemele enumerate ar fi ca locul incompetenţilor numiţi politic în fruntea spitalelor şi a instituţiilor din subordinea Ministerului Sănătăţii să fie luat de persoane pregătite şi capabile. Abia atunci banii în plus daţi spre acest domeniu ar reprezenta cu adevărat o investiţie pentru viitor, nu încercarea de a umple un sac fără fund.
