Nu mă miră faptul că un partid şi-a găsit un post de televiziune preferat. Majoritatea trusturilor de presă au făcut, făţiş sau voalat, campanie pentru o parte sau alta a spectrului politic.
Există publicaţii subvenţionate direct sau indirect de partide, televiziuni şi radiouri unde membri marcanţi ai formaţiunilor politice deţin pachetul majoritar de acţiuni.
Poate fi vorba, aşadar, despre angajare clasică, păcat că nu e şi recunoscută, sau doar despre opinie, pe care nu ai cum să o pui la zid.
Chiar dacă multă lume acuză la grămadă, şi fără argumente, întreaga presă. Pe care guvernanţii se străduiesc din răsputeri să o pună pe chituci. Oricine are, însă, dreptul la opinie şi, atâta vreme cât îşi motivează opţiunile, nu-l poţi condamna.
M-a şocat însă recunoaşterea clară, a unui reprezentant PD-L, a faptului că preferă OTV, căci despre acest post este vorba, pentru că acolo nimeni nu „deformează”, nu distorsionează ceea ce transmit ei populaţiei.
Adică, acolo nimeni nu îi contrazice, nu-i întreabă nimic, nu sunt dezbateri, nu sunt invitaţii de altă părere, sunt numai dumnealor cu declaraţiile pe care le fac.
Transmit adică populaţiei ceea ce vor, cu argumentele alese de ei, cu cât tupeu are fiecare, şi nu mai au altceva de făcut decât să se bucure că milioane de români stau cu gura căscată să-i asculte.
Lipsa apetitului pentru dezbatere ar fi trebuit să apară mai curând în rândul populaţiei decât la politicieni.
De luni, poate ani de zile, suntem intoxicaţi seară de seară cu discuţii pe teme care mai de care mai abracadabrante, întoarse pe toate feţele de politicieni tupeişti şi jurnalişti atotştiutori.
Nici unii nici alţii nu sunt, de cele mai multe ori, specialişti în domeniile pe care le abordează spre dezbatere. Dar toată lumea îşi dă ore în şir cu părerea, concluzia fiind, de cele mai multe ori, că nimeni nu are habar de nimic.
Important este doar de câte ori apare fiecare pe sticlă. Totuşi, gargara asta nesfârşită are şi o parte bună. Pe alocuri, probleme care altfel ar putea trece neobservate sunt puse în faţa populaţiei, care judecă şi ea cu mintea ei, şi îşi ia propriile măsuri de siguranţă, supravieţuire sau atac.
Ideea că politicienii ar ajunge doar să comunice, precum un dat, măsurile la care îi duce pe ei capul, să se laude sau să se justifice pe limba lor, iar electoratul, chemat alături doar la urne, pentru că atunci au nevoie de el, e obligat numai să asculte, ne întoarce cu două decenii în urmă.
Atunci aveam discursuri oficiale pe care nimeni nu avea dreptul să le combată. Exista doar instituţia aprobării unanime.
Dezbaterea e democratică, însă ce democraţie ni se propune, atâta vreme cât se doresc măsuri discreţionare, cu caracter de lege chiar când sunt ilegale, indiferent de părerea cuiva?
Responsabilitatea oricum se pasează constant, de răul de astăzi e mereu vinovat cineva din urmă şi nimeni nu plăteşte pentru nicio greşeală de guvernare, pentru nicio decizie proastă sau eroare de conducere etc.
Recunoaşterea făţişă a refuzului oricărei dezbateri denotă aşadar nu doar încălecarea puterii, ci şi dorinţa de a face cu ea exact ce vor cei care au pus mâna pe caşcaval, vorba unui cunoscut al meu.
Care ştie exact de ce spune asta. Una pentru că îi place caşcavalul, doi pentru că ştie ce să facă atunci când pune mâna pe el.
La noi, de două decenii, unii tot intră şi ies din anul caşcavalului. Şi caşcavalul, ca şi discuţiile despre democraţie, pare să nu se mai termine.
