Un apucat face plângere penală pentru un director de şcoală, pentru că i se pare că un catalog e prea subţire şi directorul ar fi putut scoate foile să le vândă la refolosibile. Însuşirea bunului public în folos personal şi gata funcţia de conducere.
Până cercetează procurorii, trece o legislatură, se schimbă culoarea politică şi se îngrămădesc puzderie de interimari să ocupe funcţia. Evident, toţi profesionişti şi fără să facă politică decât dincolo de pragul şcolii.
Eventual prin curte şi pe terenul de sport. Fostul director n-are decât să aştepte, cu prezumţia lui de nevinovăţie cu tot, până îi vine rândul la dosar.
În schimb, doamna Udrea, ministru şi când întorcea pardonul la parlamentari, tratându-i cu spatele de parcă i-ar fi fost subalterni, nu o comisie în faţa căreia are obligaţia legală să dea socoteală, ministru şi astăzi, cu prisos de responsabilităţi, are parte de un tratament mai blond decât propria persoană.
Este mângâiată de procurori pe creştet şi obţine calificativ maxim doar pentru că există. Din start şi din raportul procurorilor, făcut urgent, că ministresele au întâietate, ea este creditată cu bună credinţă maximă şi lăudată că a făcut ce a dus-o mintea cu banii publici.
Inclusiv în interes personal. N-am citit NUP-ul de care se bucură şi doamna Dobrea de la noi, fosta directoare de la Protecţia Copilului, poate că găseam şi acolo ceva laude la adresa modului în care a ştiut să se lupte cu jurnaliştii pentru a-i da afară dintr-o instituţie publică.
Este adevărat că fiind vorba despre jurnalişti şi plângerea lor, nu despre parlamentari şi miniştri, cauza noastră a fost cercetată într-un an şi jumătate, nu în două, trei luni.
Asta pentru că, în faţa organelor legii din România, suntem unii mai egali ca alţii. Iar presa devine din ce în ce mai puţin egală, din cauză de producere a unor deranjamente pe la imagine.
Aşa că, în ţara asta, unii plătesc şi pentru o ceapă degerată aflată din întâmplare în grădina lor, în timp ce alţii încasează venituri uriaşe doar pentru că au dat bine din coate pe la un partid şi se bucură de imunităţi şi prezumţia de nevinovăţie veşnică.
Şi, culmea întâmplării, de răspuns răspunde doar necăjitul care pică de prost în plasa vreunui împărţitor de dreptate demonstrativă, pe scara din spate a justiţiei.
Pentru el toate „organele” anticorup de nu-şi mai văd capul. Restul, încasatorii de bani degeaba, iau masa cu judecătorii, dictează sentinţe şi îşi dau cu părerea la televizor. Ei sunt apriori de bună credinţă, numai pentru că au conturi grase şi funcţii înalte.
Un director de şcoală reclamat penal e scos urgent din funcţie, însă un primar cu plângere penală poate candida încă o dată, un ministru cercetat poate fi repus în funcţie şi aşa mai departe.
Cum mai putem pretinde că suntem toţi egali în faţa legii, când unii stau drepţi în faţa ei, iar alţii o calcă în picioare cu nonşalanţă şi graţie? Contează oare numărul de la pantofi?
Ar fi sigurul criteriu de departajare, cât de cât logică, neluat încă în considerare în democraţia originală românească.
