Aproape că nu există lună în care să nu aibă loc cel puţin un accident pe DN 26, unul dintre cele mai tranzitate drumuri naţionale din județul Galaţi.
Astfel, şoseaua care leagă oraşul Galaţi de Murgeni devine o scenă a tragediei, unde, din păcate, ni se dezvăluie realitatea cruntă a morţii. Participanţii la trafic pot deveni, în funcţie de noroc, spectatori sau victime ale acestor evenimente nefericite. Locuind în zonă, străbat, zilnic, porţiunea de drum cuprinsă între Galaţi şi satul Costi, şi mă întreb, inevitabil, oare câţi oameni trebuie să mai moară? Mă gândesc, cu o frică care mă asurzeşte, în primul rând la copilul meu, nevoit să traverseze strada pentru a se urca în autobuzul care îl duce şi îl aduce de la şcoală. Limitatoarele de viteză instalate nu sunt suficiente, se circulă cu viteză, riscul fiind mare încă de la primul pas făcut pe trecerea de pietoni. Ba mai mult, cred că ai fi mult mai în siguranţă dacă ai traversa podul Eshima Ohashi din Japonia, cunoscut drept cel mai periculos pod din lume. Încă mai păstrez în minte imaginea trupului inert al unui bărbat pierit într-un astfel de accident, în martie, anul trecut. Fusese proiectat la câţiva metri distanță de trecerea de pietoni şi zăcea într-o baltă de sânge, la marginea drumului. M-am gândit atunci la familia lui, care, probabil, îl aştepta să se întoarcă acasă, neştiind că nu se va mai întoarce niciodată. În calitate de jurnalist, am făcut nişte poze pe care fireşte că nu le-am putut publica, datorită conţinutului lor șocant, dar aş invita autorităţile să le privească şi să se gândească la măsurile care se impun pentru a preveni astfel de tragedii. În ultimii ani, s-au construit adevărate cartiere, la marginea oraşului, de o parte şi de alta a drumului fatidic. Cartiere în care există familii cu copii care trebuie să ajungă în siguranţă acasă, şi nu cum i s-a întâmplat omului din situaţia descrisă mai sus. Autorităţile nu au ţinut pasul cu dezvoltarea fulminantă a acestor zone, tot ce au reuşit fiind instalarea câtorva limitatoare de viteză, puţin vizibile pe timp de noapte. Şi le anunţ pe această cale că inclusiv iarna, când ziua este scurtă, copilul meu se întoarce de la şcoală. Ar avea nevoie de o trecere de pietoni semaforizată și luminată, de un semafor cu buton sau măcar de un pasaj suprateran. Probabil că nu vom putea trăi niciodată într-un oraş ideal, indiferent cine va ajunge la cârma lui, dar, în orice împrejurare, viaţa ar trebui să aibă prioritate.
