Drumul pe stradă este pentru orăşean ca plimbarea pe arie a celui legat de glie. Ţăranii văd colţul grâului încolţit, vizuina vulpii, aripa ploilor secerând cerul, noi cercetăm găurile din asfalt şi ascultăm şuierul sirenelor de la maşinile bulucite pe străzi înguste.
Un drum prin oraş poate fi însă o călătorie la fel de instructivă precum cea oferită de mama natură. Dacă ştii să vezi. Număraţi în orice cartier farmaciile pe lângă care treceţi, băncile şi, de ce nu, bisericile.
Primele două sunt mai dese decât magazinele de haine, ceasornicăriile sau cofetăriile. Bisericile, însă, nu sunt la fel de numeroase, dar marea lor majoritate emană grandoare şi progres.
Ce altceva poate însemna construcţia permanentă, şantierele în lucru, dimensiunile impresionante? Orăşenii îşi pot raporta viaţa şi după astfel de criterii, pur vizuale, dar palpabile.
Suntem mai bolnavi ca niciodată, altfel n-ar răsări farmacii şi magazine naturiste cu zecile pe acelaşi bulevard. Ca să nu mai vorbim şi de cabinete şi clinici particulare…
Suntem mai în nevoi ca oricând din moment ce băncile nu dau faliment şi răsar în tot locul, cu sedii mai mari sau mai micuţe în calea fiecărui trecător.
Şi avem nevoie de credinţă mai mult ca niciodată, pentru că această criză ne-a oprit construcţiile de tot felul, mai puţin dorinţa de a-i face locaş Domnului în apropierea fiecărui gălăţean.
Dăm aşadar, în acest timp haotic şi precar, ceea ce este de trebuinţă trupului, buzunarului şi sufletului. N-ar fi cazul să fim fericiţi? Sau măcar mulţumiţi că avem la îndemână strictul necesar unei vieţuiri normale?
Să ne recunoaştem cum ar veni, trebuinţele primare şi să ne lăsăm purtaţi de comoditatea aprovizionării la supermarket, a consultaţiilor medicale gratuite la farmacist şi a îndatorării continue la bancă.
Teoretic e posibil, practic e o aberaţie în condiţiile actuale. Cât despre Dumnezeu, atâta vreme cât avem senzaţia că îi dăm ce putem noi, aici pe pământ, cu El ne înţelegem cel mai bine, pentru că răspunsul va să vină, dincolo de această viaţă.
Închişi în cutiile noastre de beton, cu speranţele încătuşate de realitatea micului ecran, acolo unde politicienii desfăşoară o activitate mai serioasă decât în guvern sau în legislativul ţării, noi, orăşenii, uităm de realitatea străzilor, pe care încă mai putem întâlni oameni, copaci, flori.
Primim sărbătorile în buzunare, în stomac, în coşul de cumpărături, nu în suflet. Şi vin Paştile, şi vine Lumina, şi ieşitul în stradă devine prilej de mulţime zgomotoasă în care emoţia Învierii abia dacă tremură ca o adiere pierdută de vânt.
Farmaciile şi surpemarketurile vor fi închise, băncile îşi vor opri programul cu publicul, avalanşa de neam prostie televizată se va întrerupe câteva clipe.
Vom avea timp pentru sufletul nostru, pentru a împărţi Lumina cu cei din jur. Vom avea timp să ne vedem pe dinăuntru. Înăuntru sau în afara bisericii din beton vom putea începe construcţia propriei noastre biserici.
Întâlnirea cu Dumnezeu va face poate, ca şi pe drumul nostru, al celor încătuşaţi în temniţa oraşului, să răsară în această primăvară câteva fire de iarbă.
Sărbători fericite tuturor!
