Fac parte dintre persoanele care au mers la școală aproape imediat după Revoluția din decembrie 1989. În anii de gimnaziu, apoi în liceu, dar și pe timpul facultății, o exprimare apărea aproape obsesiv în limbajul dascălilor: generație de sacrificiu. Mă uit acum spre situația în care se află copiii din România de azi și pe buze îmi vine aceeași veche sintagmă: generație de sacrificiu.
Pentru că, da, după trei decenii în care tarele vechiului sistem comunist continuă să ne bântuie, asta e ceea ce societatea românească face și în ziua de astăzi: își sacrifică, într-un ritual odios, exact generația de care orice societate cât de cât funcțională ar trebui să aibă cea mai mare grijă, aceea a elevilor. În ultimii 30 de ani, școala românească a adoptat mersul racului. În loc să păstrăm ce era bun și să construim pe această bază, ne-am mulțumit să distrugem și puținul care funcționa relativ cum trebuie. În atenția publicului sunt aduse, de multe ori, performanțele școlare deosebite ale olimpicilor pe care îi avem. Aceste reușite nu sunt însă meritul școlii românești, privită ca sistem, ci meritul și sacrificiul familiilor acestor olimpici, în special.
Dincolo de culmile pe care ajung copiii înzestrați, domnește ceața deasă în care bâjbâie majoritatea elevilor și a părinților lor, deopotrivă. Aici ar trebui să privim, în primul rând, atunci când vorbim despre sistemul educațional românesc. În acest sistem anacronic, accentul se pune încă exclusiv pe însușirea mecanică a informațiilor și nu pe înțelegerea conceptelor predate și pe modul în care noțiunile teoretice se și aplică în viața de zi cu zi. Bineînțeles, există încă numeroși dascăli dedicați, dar și meritele acestora sunt umbrite de același amestec coroziv de mediocritate, suficiență și corupție.
Viitorul copiilor de astăzi este însă furat nu doar de lipsa unei sistem educațional onest și performant, ci și de restul societății, în ansamblul ei. Un studiu făcut recent de SOS Satele Copiilor arată că aproape 1,4 milioane de copii din România se află la risc de sărăcie sau de excluziune socială. Mai bine de jumătate dintre aceștia trăiesc în condiții de sărăcie extremă, iar situația a fost și mai mult agravată de actuala criză medicală. Ei sunt copiii la care "școala online" nu poate ajunge. Tot ei sunt copiii pe care autoritățile și noi, restul societății, preferăm să nu îi vedem, pentru a nu ni se nărui iluzoria și vaga zonă de confort în care preferăm să trăim.
