Respect, un cuvânt care şi-a pierdut mult din consistenţă, de când a devenit slogan de campanie electorală. Politica s-a năpustit peste acest termen precum hoardele barbarilor şi l-a pustiit, i-a ars câmpiile, i-a secat fântânile. L-a lăsat, aşa, răvăşit, stors de vlagă. Însă încă în viaţă.
Din păcate, sau din fericire, nici măcar asta nu ştiu să spun, respectul încă face parte din vocabularul nostru de zi cu zi. Şi unii din noi - nu mulţi, este drept! -, chiar vorbesc serios atunci când folosesc acest cuvânt şi (extrem de şocant!) se aşteaptă ca şi reciproca să funcţioneze.
Sunt însă şi cazuri, chiar foarte multe cazuri, în care respectul este doar un slogan, bun de lipit pe fruntea mică şi netedă a unor conducători.
De pildă, a unui lider de sindicat din Primărie, ca să dăm aşa, la întâmplare, un exemplu. Miercuri, în toată ţara funcţionarii publici fac grevă, în încercarea de a convinge Guvernul că şi ei sunt oameni, că au nevoie de bani, ca să îşi plătească ratele sau facturile.
Din păcate însă, am eşuat în încercarea noastră de a afla de la liderul de sindicat din Primărie, afiliat la federaţia care face grevă miercuri, dacă la Galaţi ghişeele se vor închide sau nu. Liderul ne-a transmis că nu face declaraţii, lucru de înţeles, de altfel, dar până la un punct.
Fiecare are dreptul să facă sau nu declaraţii. Însă când conduci alţi oameni, mai ales în cazul sindicatelor, ai şi obligaţia de a le apăra interesele, inclusiv comunicând public nemulţumirile lor. Iar când nu o faci, înseamnă că nu eşti un şef bun.
Sau înseamnă că oamenilor tăi nu le pasă de activitatea ta. Ceea ce iar înseamnă că nu eşti un şef bun. În această poveste mai are loc noţiunea de respect, fie chiar şi aşa, tăvălită prin praful politicii dâmboviţene?
Acesta este doar un simplu exemplu printre miile de poveşti în care respectul este sublim, dar lipseşte cu desăvârşire.
O uşă a unei instituţii publice, de exemplu, Prefectura, închisă iremediabil oricărui cetăţean de rând, un ghişeu închis în faţa celui de la coadă, care a aşteptat câteva zeci de minute să ajungă acolo, o groapă neasfaltată de luni de zile, un răspuns în doi peri, din partea unui ales, o promisiune electorală neonorată, toate acestea sunt situaţii în care respectul a fost uitat… Iar lipsa de respect este reciprocă.
De aceea poliţistul român trece printr-o adevărată criză de autoritate, de aceea funcţionarilor li se vorbeşte agresiv şi uneori chiar încasează câte o palmă, de aceea înjurăm în barbă când un oficial spune că cifrele indică o revenire a economiei…
Din nefericire, lipsa de respect pe care o primim din partea politicienilor, aleşilor locali, liderilor de sindicat, directorilor de instituţii, toată această stare de spirit se reflectă şi în viaţa noastră de zi cu zi. Lipsa de respect se întinde, astfel, în toată ţara, precum o boală molipsitoare.
De aceea avem vecini cărora nu le pasă că muzica dată de ei, la maxim, ar putea să deranjeze restul blocului.
De aceea avem şoferi care socotesc că pot să se facă înţeleşi mai bine, în trafic, dacă agită pistolul în mână, explicând ce este aceea prioritate de dreapta.
De aceea avem copii de 11-12 ani care nu doar că au uitat să spună „sărumâna”, ci care au o plăcere bolnavă să umilească bătrânii de pe stradă…
Când lipsa de respect se predă, gratuit, la nivel naţional, de „cei mai egali dintre egali”, când conducătorii noştri ne conving că nu le pasă absolut deloc de noi, sentimentul devine reciproc.
