Nu, nu i se spune sărăcie. I se zice planificarea bugetului familial, sau cât costă copilul – hm, scump al dracu’, păcat că nu merge la retur, cât costă maşina – mult, mai bine iau autobuzul, cât face să scot de pe card – pfuuu, o avere, cine naiba spune că băncile nu pot trăi din comisioane, ia să încerce să nu le dea.
Mai deunăzi, într-una din sălile de conferinţe din oraş – întotdeauna m-au intimidat oamenii care participă la conferinţe, zici că sunt neamuri cu Bulă cel cu ţeasta pătrată.
Numai că ei sunt mândri de protuberanţele regulat-turtite, nu plângăcioşi ca în bancul în care mămica îl consolează duios pe colţuri pe personajul amintit – ’fo 30 de inşi ne-am întâlnit să seminarizăm despre cum să cheltuim deştept.
Adică să comparăm „produsele” – asta însemnând creditele, doar nu sortimentele de salam, cum mă îndemna necuratul să cred.
Şi să folosim inteligent „instrumentele” – adică site-ul X, unde sunt deja tipizate listele pe care ni le facem lunar, şi după, şi înainte de salariu, că de planificat planificăm şi banii post-Apocalipsa maiaşă, din 2012.
Exemplu: mobil linioară n lei, lumină linioară n-1 lei, chirie linioara…?, benzină linioară, pantofi, ete, brâu, pantofi!, las’ că tăiem linioara de la lumină, şi pe-aia de la mobil, şi luăm pantofi.
Dar, na, dacă în loc de „Ţaţo, mor, iar am zis că uite ce de bani mi-au rămas din leafă, credeam că-s eu bogată, dar am cheltuit rata pentru mobilă”, vorbim despre „Cele trei probleme româneşti – nesiguranţă financiară, neîncredere socială şi neînţelegere a conceptelor financiare”, e clar că ni se scurg mai cu schepsis crăiţarii din buzunare.
Fie că facem ochii turtiţă şi aprobăm des, a câine de maşină, fie că nu înţelegem nimic, dar datoriile, impozitele, creditele şi ratele încă există - apăi înseamnă că suntem manageri slab instruiţi, nu săraci, pe punctul de a rămâne fără serviciu.
Teoriile moderne ţin loc de spaime nocturne, în care ne trezim bâjbâind după portofel şi răcnim când dăm doar peste un dreptunghi de plastic.
Vorbitorul din sala de conferinţe ne dăscălea doct să negociem fiecare sfanţ, să cumpănim serios dacă mergem la bancomat sau plătim electronic.
Că noi nu suntem consumatori deştepţi, asta e mai mult decât evident. Aşadar, cine e atât de bogat ca să-şi poată permite să umble de nebun, să adune oferte şi apoi să decidă că mai bine cumpără de la Brăila, unde găseşte punga de alune în vid la preţ de nasturi vrac?
Imaginaţi-vă la raft gospodina gureşă ţinând teorii savante – „Şeri, pardon, dar achiziţionarea unei pateu de ficat de porc nu se justifică financiar, deşi moral nu avem niciun post regulamentar de ţinut, fapt pentru care am putea mânca şi săptămâna asta pe la mă-ta, c-am auzit că iar face dovlecei umpluţi cu varză acră, şi doar i-am zis că-mi face rău la fiere”.
Mi-am însuşit lecţia – sărăciei nu-i spui sărăcie, iar crizei îi zici cumpătare.
După care tragi un credit, şi ia mai dă-i naibii de bani, că doar o viaţă avem, îi aburim pe-ai noştri să ne ajute şi tot plătim rata.
