Au revenit în spaţiul public discuţiile despre majorarea vârstei de pensionare. Şi chiar dacă Ministerul Muncii a comunicat că nu există dezbateri pe această temă, respectiva declaraţie nu a convins pe nimeni. Este evident că problema va fi pusă la un moment dat (nu foarte îndepărtat) pe tapet, pentru că sistemul de pensii este nesustenabil cam peste tot în lume şi trebuie cumva ajustat.
Sintagma preferată a politicienilor români este mai nou "corelarea vârstei de pensionare cu speranţa de viaţă", o formulare ambiguă, care poate însemna creşterea efectivă a vârstei de pensionare de la 65 la 67 de ani, majorarea stagiului complet de cotizare de la 35 la 40 de ani sau ridicarea stagiului minim de cotizare de la 15 la 20 de ani, plus eliminarea pensionării anticipate. În condiţiile în care banii de pensii pun presiune din ce în ce mai mare pe bugetul de stat, de unde se alimentează consistent, cel puţin una din variantele de mai sus va deveni până la urmă lege. Iar iminenta pensionare a numeroasei generaţii a "decreţeilor" va grăbi probabil luarea unei decizii.
Chiar dacă în 12 ţări europene pensionarea se face deja la 66-67 de ani, speranţa de viaţă la noi (75 de ani; chiar 72 de ani, în cazul bărbaţilor) este mult sub media continentală, iar ideea de a beneficia de pensie doar 5-6-7 ani după o viaţă de muncă este greu digerabilă. Politicienii români sunt însă capabili să bată chiar şi cinismul lui Otto von Bismarck, care atunci când a introdus sistemul de pensii, cu peste 130 de ani în urmă, a stabilit o vârstă de pensionare mult mai mare decât speranţa de viaţă a vremii.
O altă problemă particulară a României este că vârsta de pensionare nu este 65 de ani decât pentru fraieri, pentru că vârsta medie de pensionare este de fapt 56 de ani, datorită numeroaselor facilităţi acordate multor categorii sociale. Sunt şi profesii în care nu se poate lucra până la 65 de ani, dar marea majoritate a beneficiarilor de reduceri nu se află în această situaţie, ci doar profită de mărinimia unor politicieni aflaţi permanent în campanie electorală.
Rezolvarea naturală a problemei deficitului înregistrat de fondul de pensii ar fi o banală revenire la vârsta standard de pensionare de 65 de ani a tuturor categoriilor de privilegiaţi, care ar duce automat la creşterea vârstei medii de pensionare cu 7-8 ani şi la majorarea numărului de cotizanţi cu vreo 20-30%. Numai că varianta asta costă foarte multe puncte electorale şi nimeni nu va avea curajul să o pună în practică. E mai simplu să-i păcăleşti pe fraieri cu, să zicem, 25 de ani de stagiu minim, în aşa fel încât să-i excluzi de la pensie pe toţi cei care au lucrat ceva ani pe-afară fără contract. Sau să elaborezi o variantă cât mai complicată, care să fie greu de înţeles şi să nu genereze proteste de amploare.
